Cum era să-l întâlnim pe Scorilo pe Muntele Mic!

În vremurile de demult, pe când dacii stăpâneau aceste meleaguri, iar pădurile Banatului ascundeau taine pe care nici timpul nu le-a putut dezlega pe deplin, se spune că prin munții aceștia cutreiera însuși Scorilo, regele înțelept, tatăl lui Decebal. Poate că pe potecile acestea și-a purtat cândva pașii. Poate că de pe stâncile acestea a privit spre zările nesfârșite ale Banatului. Poate că aici și-a odihnit gândurile înaintea vremurilor tulburi care aveau să vină. Sau poate că toate acestea sunt doar povești!
Cert este că într-o frumoasă dimineață de început de toamnă, nici nu părăsesc bine Via Transilvanica și nici nu ajung bine în Banat, că primesc o propunere de nerefuzat din partea partenerului meu de aventuri din această zonă, nimeni altul decât Marius, Maestrul Lugojan. De data aceasta apare în peisaj și Claudia, o montaniardă veritabilă sosită tocmai de prin nordul Italiei, iar după scurte consultări strategice hotărâm că a venit vremea să pornim în căutarea lui Scorilo.
Așa că ne echipăm corespunzător și pornim spre Pietrele lui Scorilo, acel loc aproape mitic ascuns în inima masivului Muntele Mic. Numai că Scorilo pare să fi lăsat în urmă niște paznici foarte neobișnuiți.
La Crucea Eroilor dăm peste o impresionantă adunare de vaci Angus și câțiva boi care par parcă ieșiți direct dintr-un film istoric. După dimensiuni, avem pentru câteva secunde impresia că sunt urmașii direcți ai cavaleriei dacice. Din fericire, sunt doar foarte curioși. Stăpânul lor este tocmai din comuna Girov, județul Neamț. Cum au ajuns tocmai aici nu am reuşit să aflăm, dar privind la ei avem impresia că doar așteaptă să ne legitimeze înainte să ne lase să mergem mai departe.
În fine, după ce scăpăm cu bine de controlul vamal efectuat de boii dacici, ajungem sus pe platou, unde ne așteaptă alți vechi prieteni. Câinii. Dar, nu orice câini. Genul acela de câini care ne privesc de parcă ne-am fi despărțit ieri și nu de parcă ne-am vedea pentru prima dată în viață.
Vin spre noi veseli, dau din coadă, ne însoțesc și înainte să ne dăm seama ne trezim cu o adevărată escortă oficială ce ne însoţeşte până spre vârful Muntele Mic. Apropo, nu știu cine i-a pus numele acesta. La 1802 metri altitudine, muntele pare să fi fost botezat de cineva cu un simț al umorului destul de dezvoltat.
Dar, pe măsură ce urcăm, descoperim că muntele este plin de oameni. Și nu orice oameni. Sârbi. Dar sunt mulți. Foarte mulți. Atât de mulți încât la un moment dat încep să mă întreb dacă nu cumva Serbia s-a mutat temporar în Banat. Tineri veseli veniți din toate colțurile țării lor, de parcă stabiliseră împreună că locul întâlnirii din acest weekend este exact același cu al nostru.
Însă, în toată această agitație, Scorilo continuă să rămână de negăsit. În schimb îl găsim pe Remus din Oțelu Roșu. Alături de el, desigur, oile sale și câinii lui. Niște câini de o inocență aproape alarmantă. Dacă cei întâlniți prin alte părți ale țării îți verifică intențiile înainte să te lase să treci, aceștia păreau gata să-ți cerșească afecțiunea înainte de orice altceva. Ne împrietenim imediat și petrecem câteva momente extrem de plăcute alături de ei.
Undeva pe parcursul zilei trebuia să ni se alăture și bunul meu prieten Maestrul Salvamontist. Din motive obiective nu mai ajunge. Îmi pare sincer rău, dar munții au felul lor de a muta întâlnirile pentru altă dată.
Și astfel, fără să-l întâlnim pe Scorilo, ajungem să descoperim ceva poate chiar mai important. Bucuria simplă de a fi acolo. În jurul nostru se deschid priveliști nesfârșite. Se văd culmi peste culmi, păduri fără capăt, văi adânci și depărtări care te fac să uiți de toate grijile. Banatul se întinde la picioarele noastre precum o hartă uriașă, iar noi stăm acolo sus și încercăm să cuprindem cu privirea cât mai mult din această frumusețe.
Poate că Scorilo nici nu trebuia găsit. Poate că el a rămas aici, ascuns printre stânci, printre vânturi și printre poveștile pe care fiecare călător le duce mai departe.Noi ne întoarcem acasă cu amintiri, cu fotografii, cu prieteni noi, cu câțiva câini în plus la capitolul simpatii și cu convingerea că Banatul mai are încă multe taine de dezvăluit.
Iar dacă într-o zi îl veți întâlni pe Scorilo, să-i spuneți că l-am căutat. Și că ne-am simțit minunat pe urmele lui!