În dimineața aceea eram ferm convins că o să merg în Procida. Aveam planul făcut, traseul stabilit și eram foarte mulțumit de organizarea mea impecabilă. Numai că Marea Tireniană, vaporul și probabil însăși soarta aveau alte planuri. M-am urcat la bord, am găsit un loc bun și am început să admir golful. Era atât de frumos încât am pierdut complet noțiunea timpului și a spațiului. La un moment dat am observat că toată lumea coboară și, ca un călător disciplinat, am coborât și eu. După câteva minute am realizat un mic detaliu: nu eram în Procida. Eram în Ischia.
În mod normal, o asemenea eroare ar trebui să provoace o ușoară panică. În cazul meu a provocat o uimire totală. Din primele clipe insula m-a lăsat cu gura căscată. Dealuri verzi, vegetație luxuriantă, sate colorate, mare albastră și o atmosferă care m-a făcut să uit instantaneu orice plan inițial. Pentru câteva minute am fost tentat să mă prefac că așa intenționasem încă de la început. Și dacă mă gândesc bine, probabil că și astăzi susțin aceeași versiune.
Ischia nu este doar una dintre cele mai frumoase insule din Golful Napoli. Este o insulă cu o istorie care începe cu grecii, continuă cu romanii, trece prin invazii, pirați, nobili și aventurieri și ajunge până la turiștii de astăzi care încearcă să înțeleagă cum este posibil să existe atâta frumusețe într-un singur loc. Practic, dacă istoria Mediteranei ar fi fost o carte, Ischia ar fi avut suficiente capitole pentru propriul volum.
Eu însă aveam o misiune mai urgentă. Voiam să văd faimosul Castel Aragonez. Așa că am pornit la drum. Iar pe măsură ce mă apropiam, castelul părea să se desprindă direct din mare și să plutească între realitate și legendă. Construit pe o insuliță stâncoasă și legat de Ischia printr-un pod, pare genul de loc în care orice ușă ascunde un secret și orice coridor duce spre o poveste pe care nu ar trebui să o afli.
Şi pe măsură ce urcam prin fortificație, începeam să mă simt suspect de urmărit. Nu de turiști. Nu de localnici. Ci de toate personajele care probabil locuiseră acolo de-a lungul secolelor. Cavalerii, călugării, nobilii și poate chiar fantomele insulei păreau să mă privească discret din umbră și să se întrebe ce caut eu pe acolo. La un moment dat am intrat într-un culoar pustiu și, pentru câteva secunde, am fost convins că voi descoperi o poartă secretă spre secolul al XV-lea. Din păcate, am descoperit doar ieșirea spre o terasă cu o panoramă extraordinară.
După atâta explorare, am descoperit și un alt adevăr universal: pe stomacul gol nici cele mai fascinante castele nu mai par atât de fascinante. Așa că am trecut la specialitățile locale cu un entuziasm demn de un explorator care tocmai a descoperit un continent nou. Problema a fost că mâncarea a fost atât de bună încât am continuat cercetările culinare mai mult decât era strict necesar.
Apoi au apărut mandarinele. Iar aici situația a scăpat complet de sub control. Nu știu ce fac localnicii cu ele, dar au un gust care nu seamănă cu nimic din ce încercasem până atunci. Dulci, parfumate și incredibil de aromate, am avut impresia că fiecare mandarină încearcă să mă convingă să-mi mut definitiv domiciliul în Ischia.
Am crezut însă că nimic nu poate depăși experiența mandarinelor. M-am înșelat. La scurt timp am descoperit ceea ce sunt convins și astăzi că a fost cea mai bună înghețată din lume. Ca și cum nu ar fi fost suficient, am descoperit și un parfum local cu un miros atât de plăcut încât și astăzi mă întreb dacă nu cumva ar trebui să mă întorc în Ischia doar pentru el.
Dar marea problemă cu aceste insule extraordinare este că timpul trece mult prea repede. Foarte curând mi-am dat seama că nu reușisem să văd nici pe departe tot ce are de oferit acest loc: grădinile termale, Monte Epomeo, Sant’Angelo, Lacco Ameno, izvoarele naturale și multe alte comori pentru care ar fi fost nevoie de mult mai mult timp.
Iar când vaporul s-a desprins de țărm și Ischia a început să rămână în urmă, am rămas mult timp privind înapoi. Castelul, dealurile verzi, satele și întreaga insulă deveneau din ce în ce mai mici în depărtare. Atunci am înțeles că uneori nu noi alegem destinațiile. Uneori destinațiile ne aleg pe noi. Iar dintre toate locurile în care am ajuns de-a lungul anilor, puține au reușit să mă cucerească atât de mult precum Ischia. Și am senzația că această poveste nici măcar nu s-a încheiat. S-a întrerupt doar până la următoarea revedere!
–31 octombrie 2026–
Un gând despre „Ischia, insula de lângă Napoli pe care nu plănuisem să o iubesc!”