Aegina, insula Sfântului Nectarie și a minunilor tăcute!

Am plecat din Portul Pireu într-o dimineață caldă, cu lumina aceea grecească ce pare că vine nu din cer, ci din mare, cu feribotul vibrând ușor pe valurile mării și cu mine simțind deja că mă îndepărtez de Atena nu ca să fug de ea, ci ca să o completez. Pentru că Atena e istorie, e piatră, e marmură, e zgomot, e viață. Dar Aegina… Aegina e liniște. Aegina e suflet. Aegina e locul acela în care te duci ca să respiri altfel!
Am pornit spre Manastirea Sfântului Nectarie, locul acela în care oamenii nu vin doar ca turiști, ci ca suflete. Acolo nu se vizitează, acolo se trăiește. Acolo nu se fotografiază, acolo se simte. Acolo nu se vorbește mult, acolo se tace frumos. Și eu am tăcut. Am tăcut ca să aud. Am tăcut ca să simt. Am tăcut ca să mă liniștesc.
Sfântul Nectarie… ce nume, ce poveste, ce lumină. Oamenii vin aici pentru vindecare, pentru speranță, pentru liniște, pentru rugăciune, pentru că simt că locul acesta are ceva ce nu se poate explica. Și are. Are o energie care te învăluie, te încălzește, te așază. Am intrat în biserică și am simțit că nu sunt singur. Că sunt însoțit. Că sunt primit. Că sunt recunoscut. Și m-am bucurat că am venit a doua oară. Pentru că unele locuri nu se înțeleg din prima. Unele locuri se înțeleg abia când te reîntorci.
După ce am ieșit din mănăstire, am simțit nevoia să mă plimb. Eghina nu e mare, dar e plină de farmec. Drumuri liniștite, case albe, flori, măslini, pisici care te privesc ca și cum ar ști că ești turist, dar nu te judecă. Și apoi terasele… Doamne, terasele din Aegina! Grecii te invită cu o naturalețe care te face să spui „da” chiar dacă nu ți-e foame. Și cum să nu spui „da” când vezi gyrosul acela aburind, când simți mirosul de pește proaspăt, când vezi salata grecească în culorile ei perfecte, când simți uleiul de măsline care parcă vine direct din cer!
Am stat la o terasă, am mâncat, am băut ceva rece, am privit marea și am simțit că timpul nu mai are aceeași formă. Că nu mai curge, ci se așază. Că nu mai trece, ci se întinde. Că nu mai fuge, ci stă cu mine la masă.
Și apoi, portul… portul la ceas de seară. Acolo e magia insulei. Acolo e locul în care oamenii se adună, în care luminile se aprind, în care marea devine oglindă, în care vaporul care pleacă spre Agistri sau Hidra îți face cu ochiul. Și da, de aici poți pleca mai departe. Poți merge spre alte insule, spre alte povești, spre alte lumi. Fiecare insulă grecească are farmecul ei, și de aceea apare dependența. Dependența de insulele grecești. Dependența de lumina lor. Dependența de liniștea lor. Dependența de marea lor.
Și printre toți oamenii aceia, printre greci, printre turiști, printre localnici, printre pescari, printre copii, printre vapoare, printre lumini… erau și români. Mulți români. Români care vin aici pentru același lucru ca mine: pentru liniște, pentru credință, pentru frumusețe, pentru suflet!