Via Transilvanica, Ziua 69. Râșnov – Bran

După odihna binefăcătoare de la Casa Selera și cafeaua din partea casei oferită de doamna Elena, ne luăm rămas-bun de la această pensiune minunată pe care o recomandăm cu toată încrederea tuturor drumeților și pornim la drum. Că așa îi șade bine călătorului de pe Via: să mai stea un pic, dar să mai și plece.
Ajungem repede la Casa Dacică, unde mă opresc un pic să pun ștampila și am marea surpriză să fiu întâmpinat de Viorel Luță, un adevărat pui de dac rătăcit prin timp și ajuns tocmai în vremurile noastre. Tare m-aș mira ca strămoșii noștri să nu-l revendice la un moment dat. Îmi arată locația sa și rămân tare impresionat. Fiecare cameră este amenajată cu foarte mult bun gust, pereții sunt împodobiți cu tablouri frumoase, iar atmosfera te face să uiți că ești în grabă și că mai ai drum lung înainte. Pe deasupra, Viorel este și psihoterapeut de meserie. Mare lucru! Dacă stau să mă gândesc mai bine, după câți kilometri am făcut și după câți câini am întâlnit, s-ar putea să am și eu nevoie de câteva ședințe.
Pornim împreună spre centrul Râșnovului. Castelul rămâne iarăși nevizitat, ceea ce înseamnă că iar o să existe motive serioase să mai revin pe aici. Şi cum nu ne oprim, Râșnovul rămâne şi el încet în urmă, iar noi mergem mult pe asfalt. Se văd Bucegii cu Vârful Omu în faţă, Cheile Râșnoavei la poalele Postăvarului, Piatra Craiului in dreapta, Măgura Codlei in spate, parcă toți munții s-au adunat special să vegheze drumeți ca noi.
Ajungem apoi într-o zonă de câmp unde avem parte de o primire oficială: un grup de vreo șapte-opt câini frumuşei foc. Din fericire, sunt mai degrabă mici decât mari și mai degrabă prietenoși decât războinici. Ne inspectează atent și, după ce constată probabil că nu prezentăm niciun pericol pentru siguranța națională a turmelor din zonă, se oferă să ne însoțească.
Numai că armonia nu durează foarte mult. În apropierea unei turme de oi apar încă vreo doisprezece câini, de data aceasta adevărate personalități. Mari, solizi și foarte convinși că terenul le aparține. Și atunci începe spectacolul. Ai noștri, deși mititei, sar imediat la harță cu noii veniți, pesemne să ne apere. Cei mari răspund pe măsură. Noi rămânem la mijloc, oile privesc, iar eu mă gândesc dacă nu cumva acesta este momentul în care o să intru în istorie. Mai ales că printre ei mai sunt și vreo doi din rasa aceea de care te sperii, kangali parcă se numesc. Noroc cu Nicușor, tânărul cioban, care intervine și liniștește situația. În câteva minute suntem iarăși prieteni cu toată lumea: cu câinii, cu ciobanii, cu oile și cu rudele câinilor care mai apar între timp. Facem fotografii împreună cu toții, inclusiv fotografia de grup și ne continuăm drumul.
Însă, nu după mult timp îl întâlnim şi pe Adrian Cotinigiu, om bine făcut, cioban zdravăn și gospodar. La început ne ceartă că i-am adus toată adunarea canină și îi speriem oile. După câteva vorbe însă ne împrietenim și cu el, facem poze și ne vedem fiecare de ale sale. Mai târziu apare şi un copilaș care se lipește instantaneu de noi și nu ne mai spune altfel decât „bunicule” și „bunico”. Cum sunt împreună cu fotograful meu, cel care îmi face pozele acelea frumoase, probabil că formăm o familie destul de convingătoare. Copilul are și ceva probleme, dar este atât de sincer și de afectuos încât ne rămâne la suflet. Parcă presimte că spre seară aveam să ajungem chiar la Cuibul Bunicilor.
Dar, între timp reapar și câinii, inclusiv cățelul alb pe care îl mai văzusem și cu o zi înainte. Nu știu de unde apare și unde dispare, dar refuză categoric să fie exclus din poveste. O întâlnim apoi pe tanti Angela, care stă de o viață în Sohodol și care ne spune cu regret că, dacă ne întâlnea ceva mai devreme, ne-ar fi dat și niște brânză. Asta este. Brânza rămâne pentru o viitoare ediție a aventurii.
Mergem mai departe și parcă drumul nu se mai termină. Ajungem în satul Poarta, vecin cu Branul. Mâncăm pere, mere și prune culese din drum, dar nu zăbovim prea mult fiindcă se apropie seara. Sunăm la Cuibul Bunicilor și ne răspunde Nora bunicilor, extrem de amabilă. Ne încurajează, ne explică traseul și ne ajută inclusiv cu problema cea mai importantă a momentului: mâncarea. Ne spune că mai avem cam douăzeci plus încă vreo treizeci de minute. Noi traducem imediat informația în limbaj drumețesc și concluzionăm că sigur mai avem vreo trei kilometri.
Ne resemnăm și continuăm să mergem. Mai facem câțiva pași. Mai facem câțiva. Și, spre marea noastră surpriză, după nici cinci minute de mers pe asfalt ajungem la numărul căutat. Uneori și drumeții au dreptul la miracole. Ne întâmpină bunicul, aşa de bucuros şi ne spune că ar vrea şi el să meargă mâine cu noi până la Poiana Mărului, dar nu mai poate. Apoi apare bunica zâmbitoare, apoi băiatul lor, apoi Nora, iar când apare și mâncarea avem senzația că nu am ajuns la o pensiune, ci la o reuniune de familie la care întârziasem puțin, dar unde toată lumea ne aștepta pe noi!
Și astfel se încheie încă o zi de pe Terra Borza Teutonica. O zi cu mai mulți câini decât kilometri, cu doi ciobani, un copil care ne-a făcut bunici fără să ne întrebe, o brânză pe care n-am mai apucat s-o primim și o familie care ne-a făcut să ne simțim ca acasă!