Greu, tare greu ne mai despărțim de Cuibul Bunicilor. După primirea călduroasă din seara trecută, parcă nici nu mai suntem la o pensiune, ci la niște rude pe care le știm de când lumea. Bunicul, bunica, Nora, toată familia ne fac să ne simțim ca acasă și parcă am mai rămâne o zi, două, poate chiar o săptămână. Dar drumul nu are răbdare cu noi. Avem mult de mers astăzi și, pe deasupra, se apropie deja ora prânzului. Așa că ne luăm rămas-bun și pornim la drum.
     Dar nu mergem prea departe că ne și oprim la cârciumă. Aici o întâlnim pe Maria și pe nea Bebe Voinescu, oameni de treabă care, după ce află unde vrem să ajungem, ne propun foarte serios să ne ducă ei cu căruța lor proprietate personală până mai aproape de destinație. Oferta este deosebit de tentantă, dar noi nu vrem să trişăm. Refuzăm respectuos, savurăm Coca-Cola Zero Zahăr a noastră și pornim mai departe, dar nu foarte departe, doar până în centru comunei unde ne oprim din nou, de data aceasta la o cafea latte. Cu ocazia aceasta aflu și de ștampila Branului, ceea ce îmi produce aproape aceeași bucurie ca și cafeluţa.
     Branul este frumos, însă timpul nu ține cu noi. Traseul ne poartă prin Predeluț, însă nu pe unde arată indicatoarele. Nu, noi mergem pe varianta mai spectaculoasă: urci, cobori, iar urci, iar cobori și tot înainte mult şi bine. Trebuie să ajungem la Zărnești, numai că Zărneștiul pare să fugă din fața noastră. Pe drum întâlnim doi băieți care urmăresc cu mare atenție ceva înprejur. Credem că au văzut ursul, însă ei așteaptă doar niște prieteni. Uneori imaginația drumețului lucrează mai mult decât realitatea. Mai târziu îi întâlnim şi pe Hubert și Iulia din Austria, doi tineri foarte simpatici aflați în plimbare prin zonă. Nu merg pe Via Transilvanica, dar tot facem o poză împreună.
     Şi tocmai când credeam că nu mai poate apărea nimeni cunoscut, reapare el. Câinele alb. Același sau poate fratele său geamăn, cine mai știe? Cert este că seamănă atât de bine cu cel din ziua precedentă încât încep să cred că ne urmărește discret prin Țara Bârsei. Apoi, în sfârșit întâlnim și primii drumeți adevărați de pe Via: pe Wesley și Ian din Belgia de la Bruges. Foarte prietenoși, foarte veseli și foarte încântați de România. Wesley este căsătorit cu o ploieșteancă și vorbește despre țara noastră cu mult drag. Facem desigur poza, schimbăm impresii și aflăm cu stupoare vestea zilei: de la Zărnești în sus ne așteaptă un urcuș nemaipomenit şi că mai avem cam vreo trei ore jumătate de mers şi că ne mai prinde şi noaptea. Wesley încearcă să-mi explice în românește cât de greu este, dar nu găsește cuvântul potrivit. Probabil că limba română nu are suficiente sinonime pentru ceea ce urmează să descoperim.
     Ajungem în grabă la Zărnești și începem urcușul. Urcăm de ne trec toate apele, dar priveliștea merită din plin. Piatra Craiului se ridică în toată splendoarea sa, iar Zărneștiul rămâne tot mai jos, devenind încet o miniatură. Eu îmi repet în gând vorba aceea care m-a ajutat pe multe trasee: „Cu cât mergem mai mult, cu atât ne rămâne mai puțin de mers.” Numai că exact atunci când ne este lumea mai dragă și când ajungem sus de tot, auzim în depărtare un cor impresionant de lătrături. Ne pregătim sufletește pentru orice, însă surpriza plăcută e că dăm doar de gospodării ale oamenilor. Câinii întradevăr își fac datoria cu multă conștiinciozitate, dar sunt cât se poate de prietenoși. Facem cunoştinţă cu toți: cu cel negru, cu cel bătrân care abia mai găsește energie să latre, cu cei creţuli și jucăuși, chiar şi cu cei doi cățeluși mici atât de frumoși încât proprietarul ni-i oferă cadou. Îi refuzăm politicos dar rămânem cu regrete.
     Întâlnim și o văcuță liniștită care se uită la noi, un mârtan cam somnoros, multe găini indiferente, cocoși tanţoşi și parcă toată lumea rurală pare să participe la povestea noastă. Şi astfel, pas cu pas, ne apropiem de destinație și, spre marea mea bucurie, descopăr că nu ne mai prinde nici noaptea. Ajungem deasupra Poienii Mărului și începem imediat ședința foto, fiindcă locul este mult prea frumos ca să trecem mai departe fără să-l admirăm. Exact atunci apare și doamna Ica de la primărie, care ne surprinde cu câteva fotografii și cu invitația de a trece a doua zi pe la sediul primăriei pentru ultima ștampilă.
     Așa ajungem la Casa de Vis din Poiana Mărului, ultima noastră unitate de cazare din acest an. Doamna Anca ne primește cu aceeași căldură pe care am întâlnit-o de atâtea ori pe Via. Ne bucurăm de liniște, de priveliște și de gândul că, după o scurtă pauză de sfârșit și început de an, vom reveni iar pe drum. Până atunci însă ne odihnim și visăm frumos într-o locaţie chiar de vis!
     Pe curând, Via Transilvanica!

–15 septembrie 2026–