Există lacuri frumoase. Există lacuri celebre. Și există lacuri care, din primul moment în care le vezi, te fac să înțelegi de ce oamenii au început să inventeze legende. Așa a fost pentru mine Lacul Thun. Cu apa sa albastru-închis, cu Alpii care îl înconjoară și cu atmosfera aceea care te face să te uiți instinctiv spre adâncuri, de parcă te-ai aștepta să apară ceva de acolo în orice clipă.
Iar în dimineața aceea m-am urcat pe vapor din orașul Thun, hotărât să ajung până la Interlaken. La început părea o simplă croazieră pe unul dintre cele mai frumoase lacuri ale Elveției. Numai că foarte repede am descoperit că lacul acesta nu este doar apă, munți și bărci. Este o adevărată carte de povești deschisă între Alpi.
Iar pe măsură ce vaporul înainta liniștit, privirea îmi era inevitabil atrasă iar și iar de muntele Niesen, care se ridica deasupra lacului asemenea unei piramide uriașe. Atât de perfectă este forma sa încât ai impresia că cineva a mutat în secret o bucată din Egipt în inima Elveției. Și ca lucrurile să devină și mai interesante, există chiar și o cale ferată funiculară care urcă până aproape de vârful muntelui.
Dar adevăratul mister al lacului se ascunde în apropierea Peșterilor Sfântului Beatus. Acolo, printre cascade, grote și pâraie care ies direct din munte, s-a născut una dintre cele mai cunoscute legende ale Elveției. Se spune că în adâncurile peșterii trăia odinioară un dragon înfricoșător care scuipa foc și care îi ținea pe localnici într-o permanentă stare de teroare. Până când a apărut Sfântul Beatus, omul care a avut curajul să înfrunte creatura și să o alunge pentru totdeauna din aceste locuri.
Ei bine, trebuie să vă mărturisesc ceva. În timp ce priveam spre peșterile acelea și spre stâncile care le ascund intrarea, am fost aproape convins că dragonul nu plecase foarte departe. Cu apa aceea întunecată, cu munții aceia uriași și cu ceața care venea și pleca dintre versanți, tot decorul părea perfect pentru o revenire spectaculoasă. M-am uitat de mai multe ori spre suprafața lacului. Din fericire, nu a apărut nimic. Sau cel puțin nimic suficient de mare ca să înghită un vapor întreg.
Însă lacul Thun nu și-a consumat toate surprizele. De-a lungul malurilor am început să descopăr adevărate bijuterii aristocratice: Castelul Thun, Castelul Oberhofen, Castelul Schadau, Castelul Hünegg și Castelul Spiez. Fiecare cu propria sa poveste, fiecare cu propria sa legendă și fiecare așezat exact acolo unde trebuie pentru a transforma lacul într-un decor desprins parcă dintr-un basm elvețian.
Însă pe măsură ce vaporul înainta spre Interlaken, începeam să înțeleg de ce locul acesta i-a fascinat pe călători de secole. Dintr-o singură privire puteai vedea castele, munți, păduri, sate cochete, stânci amețitoare și ape atât de albastre încât păreau pictate.Am rămas multă vreme pe punte, lăsând vântul să îmi aducă mirosul apei și al munților. Din când în când mă uitam către Niesen, apoi spre castele, apoi iar spre adâncurile lacului. Şi astfel încercam să decid ce mă impresiona mai mult. Dragonul, care poate că nu exista. Sau locul acesta atât de frumos încât aproape că mă convingea că dragonul chiar existase.
Iar când am ajuns la Interlaken, călătoria se terminase, dar povestea abia începea. Pentru că lacul Thun nu este doar un lac. Este una dintre acele rarități care reușesc să îmbine realitatea cu legenda atât de bine încât, atunci când pleci, nu mai știi sigur dacă ai făcut o excursie prin Elveția sau ai petrecut câteva ore într-o veche poveste alpină. Și sincer să fiu, nici astăzi nu sunt foarte convins de răspuns!
–10 octombrie 2026–
