Am venit la Napoli pentru patru zile și cu un plan foarte clar. O zi pentru oraș și celelalte pentru alte locuri la care visam de multă vreme. Napoli avea însă alte planuri cu mine și nu părea deloc interesat de ale mele. Totul a început când am intrat prin niște cartiere despre care ulterior am aflat că sunt considerate cam rău famate. După vreo câteva străduțe am realizat că aventura mă explora pe mine și că nu mai eram foarte sigur pe unde intrasem și, mai ales, pe unde trebuie să ies.
     Însă după mai multe viraje, alei, străzi înguste și decizii geografice îndoielnice, am reușit totuși să evadez și să ajung în magnifica Piazza del Plebiscito. Acolo am hotărât să sărbătoresc supraviețuirea cu o cafeluţă latte cu o cremă de ciocolată atât de bună încât pentru câteva minute am uitat complet de toate problemele existențiale. Numai că exact atunci Napoli a decis să devină și mai ciudat. În apropiere se desfășura un târg al ciocolatei. Dar nu orice târg. Era un univers paralel în care aproape totul era făcut din ciocolată.
     Am văzut figurine, clădiri, obiecte și dulciuri de toate felurile, însă momentul de maximă confuzie a venit atunci când am descoperit un magazin plin cu scule de lucru. Ciocane, șurubelnițe, chei, clești și alte instrumente perfecte pentru un meșter gospodar. M-am apropiat curios și atunci am aflat adevărul. Nu erau scule. Erau deserturi. Pentru câteva secunde am încercat să îmi imaginez un instalator napolitan reparând o țeavă cu o cheie franceză de ciocolată și mi s-a părut ceva absolut normal pentru orașul acesta.
     Mai târziu am ajuns și în Galleria Umberto I. Nu știu dacă am mers sau am plutit pe acolo, dar cert este că m-am simţit de parcă tocmai fusesem invitat la un bal imperial. Priveam cupola, luminile și arhitectura și aveam impresia că fiecare pas mă face mai elegant decât eram cu câteva minute înainte. Din păcate efectul s-a risipit imediat ce am început să caut drumul spre dealul pe care se afla Castelul Sant’Elmo.
     Am ocolit străzi, am urcat și am coborât, am studiat hărți și indicatoare ce păreau să fie scrise de filosofi și nu de geografi, până când am ajuns într-o gară. De acolo am luat trenul spre Vomero, iar după câteva stații am ajuns sus iar apoi am pornit spre castel. Când am ajuns acolo, soarele deja începea să coboare, iar zidurile fortăreței căpătau o înfățișare tot mai misterioasă.
     Apoi s-a lăsat seara. Iar aici începe partea cea mai suspectă a poveștii. În timp ce mă plimbam prin pasajele și curțile fortăreței, am observat în depărtare o siluetă care părea să mă urmărească. M-am oprit. S-a oprit și ea. Am pornit mai departe. A pornit și ea. Pentru câteva minute am fost convins că una dintre fantomele castelului își găsise în sfârșit o ocupație interesantă. Misterul s-a risipit abia când am descoperit că urmăritoarea mea era şi ea o turistă care încerca să fotografieze exact aceleași lucruri ca şi mine. Nu știu dacă ea m-a confundat cu o fantomă, dar eu aproape că o confudasem cu una.
     Noroc că belvederea de sus mi-a șters imediat toate grijile. În fața mea se desfășura una dintre cele mai spectaculoase panorame pe care le văzusem vreodată. Golful Napoli, Vezuviul, portul, luminile orașului și un nesfârșit amestec de clădiri care păreau să se reverse până la orizont. Pentru câteva clipe am uitat de fantome, de ciocolată și chiar de picioarele obosite.
     Coborârea a fost însă o aventură în sine. Străduțe abrupte, scări nesfârșite și o armată aparent infinită de scutere și motociclete care apăreau de nicăieri exact în momentul în care credeai că ești singur. La un moment dat am încercat să folosesc unul dintre faimoasele lifturi urbane ale orașului. Teoria era excelentă. Practica însă a demonstrat că aceste lifturi aveau o pasiune misterioasă de a mă duce în orice loc posibil, mai puțin acolo unde intenționam eu să ajung.
     În cele din urmă am ajuns în Cartierul Spaniol, un univers care merită probabil o carte întreagă. Rufe atârnate deasupra străzilor, scutere strecurându-se prin cele mai imposibile spații, oameni care discutau cu pasiune despre lucruri pe care doar ei le înțelegeau și o energie pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri. Iar după toate aceste aventuri am primit şi recompensa supremă: un pui fript care mi s-a părut atât de bun încât eram aproape convins că nu mai mâncasem de câteva zile, deși trecuseră doar câteva ore.
     A doua zi am aflat și vestea care mi-a salvat restul călătoriei. Greva transportatorilor anunțată pentru toată Italia fusese anulată în ultima clipă. Însă în apropierea gării Napoli Centrale am nimerit fără să vreau în mijlocul unui miting uriaș și pentru câteva momente am avut emoții serioase că urmează încă o aventură napolitană. Din fericire, totul s-a terminat cu bine.
     Iar dacă mă întrebați ce am găsit în Napoli, răspunsul este foarte simplu: fantome, ciocolată, scutere, castele, emoții, priveliști incredibile și probabil cea mai ciudată zi din întreaga mea călătorie italiană. Iar dacă mă întrebați dacă m-aș mai întoarce, răspunsul este și mai simplu. Aş reveni fără să stau nicio clipă pe gânduri!

–29 octombrie 2026–