Există vise care probabil nu se vor împlini niciodată. Să fac o călătorie în jurul lumii, plecând spre est și întorcându-mă dinspre vest. Să ajung pe Lună și să fac o poză cu Pământul în fundal. Sau poate să beau o bere cu Decebal și să-l întreb dacă chiar a fost nevoie să se certe cu romanii. Dar există și vise ce par imposibile până în ziua în care ele devin realitate. Și astfel, într-o frumoasă zi de început de toamnă, am ajuns pe acoperișul Germaniei!
Totul a început în Garmisch-Partenkirchen, unde m-am cazat la un hostel aflat chiar lângă gară. După un mic dejun de excepție, mă prezint disciplinat la trenul privat care urcă spre Zugspitze. Îmi cumpăr biletul, care include atât trenul, cât și telecabina, și pornesc la drum. Germanii s-au gândit bine la confortul turiștilor și în scurt timp ajung la Eibsee, una dintre cele mai frumoase zone alpine pe care le-am văzut vreodată. De acolo urc în telecabina Seilbahn Zugspitze și după nici zece minute cobor undeva foarte aproape de cer.
Ajuns sus, aflu și o veste care mă distrează copios. Zugspitze se traduce aproximativ prin „Vârful Trenului”. După atâta drum, eram convins că urc pe cel mai măreț și mai impunător nume de munte din Germania, iar eu mă aflam de fapt pe… Vârful Trenului. Numai că nemții sunt oameni serioși și nu se lasă impresionați de asemenea detalii. Cert este că mă aflam foarte sus. Extrem de sus!
Dar nu chiar pe vârf. Pentru că vârful adevărat este puțin mai încolo. Trebuie să mai urci, să te mai cațeri un pic și tocmai acesta este motivul pentru care nu toți turiștii ajung acolo. Eu însă nu pot rata acest moment. Așa că mă mobilizez, mai urc câțiva metri și în sfârșit ajung la 2962 de metri altitudine. Și atunci mă lovește gândul acela minunat: pentru câteva clipe, poate chiar câteva minute, sunt cel mai de sus om din Germania!
Doamne, și ce vreme am prins! Cer senin, vizibilitate extraordinară și Alpi cât vezi cu ochii. De acolo de sus poți privi în toate direcțiile și ai impresia că lumea întreagă s-a așezat la picioarele tale. Munți peste munți, creste peste creste și atât de multă frumusețe încât nici nu știi în ce direcție să mai privești. Am stat acolo aproape două ore și nu m-aș fi plictisit nici dacă aş fi rămas până seara.
Şi în acest timp am făcut poze cu tot ce se putea fotografia. Cu munții, cu indicatoarele, cu statuile, cu Capra Neagră, ba chiar la un moment dat m-am transformat și într-un soldățel războinic ce păzea acoperișul Germaniei de eventualii invadatori. Din fericire nu ne-a atacat nimeni și astfel m-am putut concentra liniștit asupra priveliștilor și a magazinelor de suveniruri. Lume multă, veselă și prietenoasă, exact ce îmi place mie.
Dar, la un moment dat hotărăsc să cobor și la ghețar. De ce să mă opresc aici dacă tot am ajuns sus? O altă telecabină mă duce câteva sute de metri mai jos și descopăr o lume complet diferită. Gheață, stâncă și multă frumusețe. Acolo mă așteaptă și ultima surpriză a zilei. Trebuie să cobor cu trenul și mă uit în toate direcțiile după el. Nimic. Nu-l văd nicăieri. Încep să mă întreb dacă nu cumva iar trebuie să folosesc telecabina. Dar nu. Trenul era acolo, doar că circulă prin interiorul muntelui. Bavarezii au construit un adevărat tren cu cremalieră care dispare pur și simplu în pământ și coboară elegant spre Eibsee.
Și astfel se încheie aventura mea pe Zugspitze. Nu am ajuns pe Lună, nu am înconjurat Pământul și nici nu am băut bere cu Decebal. Dar am reușit ceva ce părea cândva doar un vis frumos. Am ajuns pe acoperișul Germaniei și pentru câteva clipe am fost, fără niciun fel de exagerare, cel mai de sus om din această țară.
Iar asta este o amintire pe care o voi păstra cu drag pentru tot restul vieții!
–06 octombrie 2026–
