Prima oară când am văzut muntele Etna nici măcar nu știam că mă uit la el. Eram în Catania, încercând să fac niște poze, dar niște nori încăpățânați îmi tot intrau în cadru. Mă enervam, bombăneam, mă întrebam de ce nu stau și ei locului măcar două minute. Abia mai târziu am aflat că „norii” aceia erau, de fapt, Etna, vulcanul activ, uriașul Siciliei, colosul care respiră fum și abur ca un dragon bătrân. Și atunci mi-am spus: data viitoare, mă duc la el. Nu doar să-l văd. Să-l simt.
     Așa că într-o dimineață, dintr-un alt timp, pornesc din autogara Piazza Giovanni XXIII, aflată lângă gara Catania Centrale, cu singurul autobuz care urcă spre Etna, până la Rifugio Sapienza, la peste 1900 de metri altitudine. De acolo iau telecabina până la 2500 de metri, iar mai departe… pe jos. Sau cu niște mașini de teren care costă cât o vacanță în Grecia. Așa că aleg varianta clasică: mersul pe jos. Și nu doar eu, căci toți fac cam la fel.
     Pe prima porțiune mă împrietenesc cu Jordi și Yasmine, un cuplu simpatic din La Valletta, Malta. Râdem, povestim, facem poze, apoi drumurile noastre se despart. Eu continui singur, pe un traseu special amenajat, plin de utilaje grele, iar în unele locuri trec printre pereți de zăpadă de câțiva metri. Apoi, dintr-o dată, peisajul se schimbă: apare lavă. Lavă cât vezi cu ochii. Neagră, sfărâmicioasă, rece la atingere, dar cu focare fierbinți pe care, dacă ești puțin inventiv, le poți folosi pe post de aragaz ca să gătești ceva. Eu mi-am zis că o las pentru data viitoare. Etna îți oferă totul, trebuie doar să ai curaj să te apropii.
     Fiind sociabil din fire, nu trece mult și mă împrietenesc cu Darius și Paulina, un cuplu tare simpatic din Polonia. Aflu că Paulina e dansatoare. Mai târziu descopăr că nu e orice dansatoare, ci una dintre cele mai renumite bellydancere din lume, pe numele ei de scenă, Jasirah Bellydancer. Wow. Wow. Și încă un wow.
     Dar să revenim. Nici nu apucăm bine să începem urcarea că ne și întâlnim cu salvamontul de pe Etna. Când mă vede cum sunt echipat, îmi recomandă să mă întorc. Facem totuși o poză împreună, apoi ei urcă într-o mașină de teren și dispar. Eu profit de moment și pornesc mai departe alături de Paulina și Darius.
     Și acum, între noi fie vorba, ca să nu mai audă nimeni: eu eram în pantofi. Da, în pantofi am urcat până la 2900 de metri, punctul maxim permis fără autorizație. Record personal. Record de nebunie. Record de încăpățânare.
     Acolo, aproape de craterul activ, am văzut cu ochii mei un râu de lavă fierbinte care cobora încet, ca o fiară roșie ce se prelingea pe munte. Am savurat tot ce se revărsa în jurul nostru: abur, fum, miros de sulf, vânt rece, pământ cald. Contraste ce nu au logică, dar au magie.
     Apoi, pe un traseu circular, am coborât un versant plin de lavă sfărâmată. Pantofii mei au devenit plini de praf vulcanic, dar cine mai stătea să se plângă? Am făcut poze de bucurie, de mândrie, de nebunie.
     Iar în final, am ajuns cu bine la Rifugio Sapienza, unde la 16:30 ne aștepta singurul autobuz pentru întoarcere. Am ajuns în Catania după o experiență colosală, una dintre cele mai intense și frumoase aventuri ale vieții mele!

–27 martie 2017–