La Bojdeuca lui Ion Creangă, locul unde copilăria încă trăiește!

Am ajuns din nou la Humulești într-o zi în care parcă lumea se întorcea singură spre începuturile ei. Ozana curgea frumos și limpede în apropiere, exact cum o știam din poveștile lui Creangă, iar eu, apropiindu-mă de Bojdeuca lui, am simțit cum ceva din mine se face mai ușor, mai curat și mai senin. Aici nu intri doar ca un simplu turist, ci ești primit ca un vechi prieten care se întoarce acasă după mult timp.
Iar eu, când am trecut pragul acestei case, am fost lovit de aceeași liniște caldă, aceeași simplitate care nu are nevoie de nimic în plus.
Bojdeuca nu este doar un muzeu, ci un univers în miniatură, o lume în care fiecare obiect păstrează o poveste, un râs, o poznașă amintire. Patul mic, acoperit cu țol țesut, pare să-l mai aștepte pe Nică după ce a fugit de mătușa Mărioara cu gura plină de cireșe. Lavița de lângă sobă parcă încă păstrează urmele coatelor lui, iar soba albă, rotunjită, pare gata să primească oala cu lapte sau mămăliga aburindă.
Pe masă, călimara și pana stau cuminți, ca și cum Creangă ar vrea să iasă doar o clipă afară și să mai scrie o ispravă. În colț, trăistuța lui Nică atârnă pregătită pentru o nouă aventură, iar clopoțelul caprei Irinuca pare să mai păstreze un clinchet slab, ca o amintire care nu vrea să plece.
Dar magia adevărată este că aici, la Bojdeucă, nu sunt doar amintirile lui Nică. Sunt toate poveștile copilăriei noastre. Afară o vezi pe „Capra cu trei iezi”, cu ochii ei blânzi și grijulii, iar undeva, în apropiere, încă pândește lupul cel șiret, pregătit să bată la ușă cu glasul său subțire și înșelător. Pe o masă scundă ai impresia că se mai aud încă bătăile din „Punguța cu doi bani”, iar cocoșul cel isteț își tot scutură penele aurii. Iar într-o altă parte îl vezi pe „Ursul păcălit de vulpe”, lingându-și laba și întrebându-se încă o dată cum a putut fi atât de naiv.
Toate sunt aici, nu ca exponate, ci ca prezențe. Ca niște prieteni vechi care nu au plecat niciodată.
Complexul muzeal este mic, dar plin de suflet. Casa, șura, grădina, prispa, obiectele, toate sunt păstrate cu grijă, ca niște relicve ale unei lumi care nu trebuie uitată. Fiecare obiect are legătura lui cu câte o poveste: lingura mare de lemn te trimite la „Pupăza din tei”, trăistuța la „La cireșe”, soba la „Amintiri din copilărie”, iar prispa la toate momentele în care Nică stătea cu picioarele goale, visând la năzbâtii noi.
Și totuși, dincolo de obiecte, dincolo de casă, dincolo de muzeu, adevărata magie este felul în care locul acesta te face să te simți. Aici copilăria nu este trecută, ci este vie. Aici poveștile nu sunt citite, ci sunt trăite. Aici Creangă nu este un autor din manual, ci este un om care încă îți face cu ochiul din spatele sobei. Aici Nică nu este un personaj, ci este copilul care aleargă desculț prin praf, râde, se ascunde și se bucură.
Iar când am plecat de acolo, Ozana curgea la fel de liniștită, iar eu am simțit că nu las în urmă un muzeu, ci o parte din mine. O parte care este acolo, în prispa scundă, în soba albă, în mărul acela din curte, în râsul lui Nică, în pana lui Creangă.
Și știu că mă voi întoarce încă o dată. Pentru că sunt locuri care te cheamă, te prind, te încălzesc. Iar Bojdeuca lui Creangă este unul dintre ele!