Prima mea incursiune pe continentul african a început, evident, ca orice aventură în stilul meu caracteristic: cu emoție, entuziasm și o doză sănătoasă de haos. Plecasem din Algeciras spre Tarifa, cu un autobuz în care m-am trezit stând la povești cu o poloneză simpatică și foarte frumoasă. Ne uitam pe geam și, la un moment dat, ne-am trezit amândoi cu ochii cât cepele: Africa… wow, Africa! Acolo, la doi pași de noi, de parcă cineva o lipise pe geam cu scotch.
     Ajungem în port la Tarifa, poloneza dispare ca un magician profesionist, iar în locul ei apare… o marocancă. Dar nu orice marocancă. Nu. Asta era varianta „full option”: grijulie, vorbăreață și lipită de mine ca eticheta de borcan.
     Urcăm în feribot, iar eu, romantic incurabil, mă uit la valuri… dar, deodată, realitatea mă lovește în moalele capului: trebuie să completez formularele de intrare în Maroc. Caut după documente… și surpriză: nu-mi mai găsesc portofelul!
     În secunda aia simt cum îmi fuge podeaua de sub picioare. Marocanca se uită la mine îngrijorată, eu mă uit la mine și mai îngrijorat, iar în capul meu se aude doar: „Bravo, Ionuț, ai ajuns în Africa fără acte!”
     Norocul meu a fost că pașaportul îl ținusem separat, că nu încăpea în portofel. Banii îi aveam ascunși strategic prin bagaj, cum mă învățase cineva înainte de plecare. Dar portofelul? Pur și simplu dispărut!
     Mai târziu aveam să aflu că îl pierdusem cu vreo trei zile înainte, în gara Madrid Puerta de Atocha, când am lăsat bagajul un pic nesupravegheat. Atât i-a trebuit hoțului.
     Ajung în Tanger fără acte, fără portofel, dar cu marocanca alături, care avea grijă de mine ca de un copil rătăcit. M-a plimbat cu taxiul, mi-a găsit cazare, aproape că mă simțeam ca într-un film romantic… până când am ajuns la hotel.
     Acolo, brusc, fata și-a pus vălul pe cap și mi-a zis foarte serios: „Aici ne despărțim. La noi, în țară, femeia nu doarme cu bărbatul.”
     Și dusă a fost. Eu am rămas cu rucsacul, cu oboseala și cu un început de depresie amestecată cu foame.
     Îmi iau ceva de mâncare, apoi urc în cameră și mă pregătesc de culcare. Mă gândesc însă să merg două minute la toaletă, care era pe hol. Las ușa camerei întredeschisă. Nici nu apuc să respir prea bine că aud un zgomot. Când ies… văd doar o ușă închizându-se în capătul culoarului.
     Nu dau importanță. Până intru în cameră și constat că… nu mai aveam aparatul foto.
     Caut peste tot. Nimic. Apoi, când mă uit mai bine, realizez că nu mai am nici tableta…
     Mă uit pe hol, mă uit la mine, mă uit la tavan. Vai, ce mă fac… Dar îmi vine o idee: „Hai să bat la ușa aia din capătul holului. Oricum nu mai am ce pierde…”
     Bat o dată. Bat de două ori. Se deschide ușa și apare un tip închis la culoare, un pic speriat, care se uită la mine ca la un extraterestru.
     Îl întreb, cu ultimele mele resurse de speranță: „Nu vă supărați, ați găsit cumva o cameră foto?” Și el îmi spune: „Da.” Și mi-o dă.
     Eu, șocat, continui: „Dar poate cumva și o tabletă?” „Da.” Și mi-o dă și pe aceasta.
     În momentul acela, jur, îmi venea să îl iau și să îl strâng în brațe de bucurie. El îmi spune doar atât: „Ai grijă data viitoare…”
     Și închide ușa. Eu rămân în mijlocul holului, cu camera într-o mână, tableta în cealaltă și cu fața unui om care tocmai a primit noroc cu lopata.
     Apoi am dormit ca un nou‑născut după o scaldă bună, de parcă mă luase cineva în brațe și-mi cântase un cântec de leagăn marocan. Nici n-am apucat să visez ceva, că somnul m-a luat pe sus ca un tren de mare viteză.
     A doua zi m-am trezit fresh și m-am plimbat prin frumosul oraș ca un turist scăpat din cușcă: pe plajă, pe străzi, prin bazar, printre oameni, culori și mirosuri care îți intră la suflet fără să-ți ceară voie. Nici nu a mai contat ce am văzut, că Tangerul are farmecul său aparte: Medina cu străduțele ei înguste, Cap Spartel unde se întâlnesc mările, Grota lui Hercule care pare scoasă dintr-o legendă, portul plin de viață, plajele întinse, mirosul de condimente ce te lovește direct în amintiri, agitația aceea unică pe care nu o uiți.
     Dar poate data viitoare o să am mai mult timp și pentru ele… dacă nu mai pierd nimic pe drum!
     Pe la prânz am mâncat un tajine de la mama lui din Maroc, cu lămâie conservată și măsline, iar ceaiul de mentă… ăla mi-a resetat sufletul.
     Apoi am luat trenul, unul asemănător cu TGV-urile franceze, spre Rabat, capitala mult visată. Și după Rabat, evident, merg mai departe spre mult dorita Casablanca.
     Dar oare ce peripeții mă mai așteaptă?

13-14 august 2016