Belvederi Meteora – Viața ca o călătorie

Am ajuns din nou în Kalambaka, orașul acela care stă la poalele stâncilor ca un copil cumințel lângă părinți uriași. Două nopți am stat acolo, două nopți în care am privit spre munții aceia verticali și mi-am spus, ca și data trecută, că Meteora nu este un loc pe care să îl vizitezi, ci un loc pe care trebuie să îl trăiești. Și eu l-am trăit din nou, cu aceeași emoție, cu aceeași nerăbdare, cu aceeași dorință de a urca pe jos, pe poteca aceea special amenajată, care te duce printre stânci ca într-un labirint sculptat de zei.
Dimineața, am pornit din Kalambaka cu rucsacul în spate și cu gândul clar: de data aceasta, Mănăstirea Sfântului Ștefan nu mai rămâne restanță. Poteca la fel de frumoasă, la fel de bine întreținută, la fel de liniștită, exact ca data trecută. Doar eu, muntele și câteva păsărele care păreau că mă încurajează.
Şi am ajuns la Sfântul Ștefan cu o satisfacție rară. Era locul pe care îl lăsasem pentru data viitoare, iar data viitoare venise. Mănăstirea este acolo, cocoțată pe stâncă, ca o rugăciune care nu se rostește, ci se înalță. Am intrat, am privit, am tăcut. Acolo nu se vorbește mult. Acolo se simte. Acolo se respiră altfel. Acolo înțelegi de ce vin autocare întregi, de ce vin oameni din toată lumea, de ce vin cei care caută liniște, răspunsuri, miracole.
Iar apoi, am pornit pe traseul binecunoscut mie, printre stâncile acelea ce par desprinse de pe altă planetă. Printre mănăstirile ce se ridică în fața ta ca niște castele suspendate, fiecare cu povestea sa, fiecare cu frumusețea ei. Varlam, Roussanou, Sfânta Treime, Marele Meteoron… toate acolo, toate cocoțate, toate imposibile, toate reale!
La belvederi, m-am oprit. Cum să nu te oprești? Acolo, Grecia nu mai este o țară. Acolo, Grecia este o minune. Acolo, stâncile nu mai sunt stânci. Acolo, stâncile sunt coloane care țin cerul. Și eu, ca de obicei, nu m-am putut abține. Am sărit de pe o piatră pe alta, de pe o stâncă pe alta, ca o veritabilă capră neagră fericită. Şi, am strigat de bucurie. Nu pentru că era nevoie, ci pentru că muntele îți cere asta. Meteora îți cere asta. Meteora nu se vizitează în tăcere. Meteora se trăiește cu toată ființa.
La întoarcere, am ales un traseu special, unul pe care nu îl făcusem data trecută. Un traseu turistic, ușor abordabil, dar spectaculos, care m-a dus printre stânci într-un fel în care nu credeam că mai pot fi surprins. Un traseu tip circuit, care începe de la Mănăstirea Varlam, trece pe lângă Roussanou și apoi printre multe stânci spectaculoase se intersectează cu traseul celălalt. Dar ce spectacol! Stânci uriașe, poteci înguste, lumini care se joacă pe pereții verticali, liniște, aer curat, frumusețe pură. A fost unul dintre cele mai frumoase trasee montane pe care le-am făcut vreodată!
Iar când am ajuns înapoi în Kalambaka, eram obosit, dar fericit. Fericirea aceea rară, fericirea aceea care vine doar după o zi în care ai urcat, ai mers, ai simțit, ai trăit. Meteora mi-a dat din nou tot ce aveam nevoie: liniște, frumusețe, spiritualitate, munte, aer, satisfacție. Și mi-a dat din nou dorința aceea clară: să revin. De fiecare dată când voi avea ocazia.
Pentru că Meteora nu se termină niciodată. Meteora se trăiește. Meteora se simte. Meteora se urcă. Meteora se iubește.
Și eu chiar că o iubesc!