Cum am pășit pe Insulele Cerului și cum Scoția mi-a deschis o altă lume!

Nu știu exact în ce moment am pășit în Insulele Cerului, dar știu sigur că am visat de ani întregi la ele, ca la un tărâm mitic, un loc în care cerul coboară pe pământ și pământul se ridică spre cer, iar între ele rămâne doar un om, eu, care încearcă să înțeleagă cum poate fi lumea atât de frumoasă. Și totuși, când am ajuns la Kyleakin, nici măcar nu mi-am dat seama că deja eram acolo, în The Isle of Skye, insula aceea despre care citisem, visasem, mi-o imaginasem, dar pe care nu crezusem vreodată că o voi atinge cu adevărat.
Am plecat pe jos din Kyle of Lochalsh, atras de enigmaticele contururi care se întrezăreau dincolo de ape, ca niște chemări tăcute ale unui tărâm care nu se arată oricui. Și, fără să-mi dau seama, pașii mei m-au purtat peste pod, peste vânt, peste gânduri, și m-am trezit în Skye, în Insulele Cerului, în locul în care legenda și realitatea se țin de mână.
Acolo, în fața ochilor mei, se desfășura o lume care părea desprinsă dintr-un vis. Munți care se ridicau din apă ca niște uriași adormiți, coline verzi care se rostogolesc până la marginea lumii, case albe pierdute în depărtare, iar cerul, acel cer scoțian care nu seamănă cu nimic din ce am văzut vreodată, se întindea peste mine ca o pânză pictată de un artist nebun și genial.
Și oamenii… oamenii aceia scoțieni, calzi, prietenoși, cu ochi luminoși și cu un fel de a vorbi care te face să simți că ești de-al lor, chiar dacă vii de la mii de kilometri. M-au îndrumat, m-au întrebat de unde vin, mi-au zâmbit și mi-au arătat obiectivele de vizitat, ca și cum ar fi vrut să-mi ofere tot ce are insula mai bun: Castelul Dunvegan, Old Man of Storr, Quiraing, Fairy Pools, Portree, podurile vechi, golfurile ascunse, stâncile care par sculptate de zei.
Și apoi… apoi a apărut ea. O scoțiană simpatică, cu părul prins într-un coc rebel și cu un zâmbet care putea lumina și cea mai mohorâtă zi de Highlands. M-a răsfățat cu poze, nenumărate poze, de parcă ar fi vrut să-mi demonstreze că nu doar insula e frumoasă, ci și eu, în mijlocul ei. Și eu, modest de firea mea, m-am lăsat fotografiat ca un star de cinema rătăcit în Scoția.
Dar momentul care mi-a rămas la suflet a fost altul. La marginea apei, într-o liniște ce părea ruptă din altă lume, am zărit un pescar. Un pescar adevărat, cu undița sprijinită de o piatră și cu o barcă mică, cu vâsle, legată de mal. M-am apropiat, iar el m-a privit cu ochii aceia albaștri, adânci, în care se vedea toată marea. Și, nu știu cum, dar parcă mi-a citit gândul.
Pentru că nu după mult timp eram deja în barca lui, plutind pe apa liniștită, acolo, la marginea paradisului, în timp ce vântul îmi trecea prin păr și insula se desfășura în fața mea ca un vis. Wow… de vis, dar chiar era realitatea!
Am petrecut câteva ore pe Insulele Cerului, m-am răsfățat în această locație mirifică, am respirat aerul acela rece și curat, am privit munții, am ascultat valurile, am simțit că lumea e mai mare decât credeam și că eu sunt mai mic decât îmi imaginam, dar în același timp mai viu ca niciodată.
Apoi a venit vremea plecării. Cu un autobuz am ajuns în Inverness, acolo de unde plecasem cu limuzina aceea neașteptată. Eram obosit, dar fericit, și m-am îndreptat spre hostelul rezervat. Numai că, atunci când m-am uitat mai bine, m-am trezit brusc la realitate: făcusem rezervarea peste două luni. Două luni! Chiar mă mirasem că era așa liber…
Am încercat să găsesc altceva pentru acea seară. Totul ocupat. M-am uitat la hoteluri… de la 300 de lire în sus. Doamne ferește, unde dorm eu în seara asta? M-am dus la gară… dar tocmai plecase ultimul tren. Apoi am mers la diverse hosteluri, la întâmplare, același răspuns: full peste tot!
Începuse să-mi fie frig. Și în Scoția, frigul nu glumește. Am ajuns până la urmă la un hostel pentru tineret… era și acesta plin de școlari, gălăgie, rucsacuri, haos. M-am dus la recepție, i-am expus situația mea disperată, iar tânărul foarte amabil m-a ascultat, s-a uitat la mine de parcă ar fi înțeles tot. I-a spus ceva colegului său… apoi mi-a spus să aștept un moment.
Suspans total. Era ultima mea speranță!
Se întoarce și îmi spune: Yes, e în regulă.
Și îmi oferă camera lor de odihnă. Și încă la un preț mai bun. Doamne, ce noroc am!
Am adormit ca cel mai fericit om din lume, după o zi plină de suspans, dar perfectă.
Și când mă gândesc că puteam să dorm afară… iar monstrul de la Loch Ness nu era prea departe… că doar eram în Inverness!