bazar Casablanca – Viața ca o călătorie

Casablanca, orașul pe care îl știam doar din film, m-a întâmpinat cu o realitate mult mai puțin romantică decât mă așteptam. Înainte să ajung, aveam în minte atmosfera aceea misterioasă, fum de țigară, priviri intense și replici memorabile. Filmul „Casablanca”, cu Humphrey Bogart și Ingrid Bergman, a făcut din oraș un simbol al romantismului clasic, al iubirilor imposibile și al despărțirilor dramatice. În realitate, Casablanca e un oraș mare, modern, agitat, cu claxoane, zgomot și un ritm care nu are nicio legătură cu eleganța filmului. Dar poate tocmai asta îl face autentic.
Am coborât în Gare de Casablanca Voyageurs și am pornit în explorare. Primul loc în care am ajuns a fost bazarul, un amestec de culori, mirosuri și voci ce se suprapun într-un haos fascinant. Printre tarabe, dau peste un român care vinde suveniruri. Mă recunoaște imediat după accent, îmi zâmbește larg și îmi face cadou un magnet cu Casablanca. Îmi spune că el e un fel de „intermediar” pentru românii care vor să ajungă în Mauritania. Și, culmea, în secunda aia parcă mi s-a aprins și mie un bec: de ce nu? Mauritania nu e chiar atât de departe… Marocul are darul ăsta: îți deschide apetitul pentru necunoscut.
Dar să revin la Casablanca. Orașul are o istorie interesantă: de la port pescăresc modest, a devenit un centru comercial important, apoi un oraș modern, cu bulevarde largi, clădiri art deco și una dintre cele mai mari moschei din lume, Moscheea Hassan II, simbolul suprem al orașului. Casablanca nu e neapărat romantică, dar e vie, energică, plină de contraste. Asta o face specială.
Spre seară, însă, începe adevărata mea aventură. Aflându-mă destul de departe de gară și, pentru că aveam doar un pumn de mărunțiș, bani marocani, decid să iau un taxi. Îi dau șoferului toți banii, el îi numără, spune că e bine și pornim. Doar că, pe măsură ce înaintam, nu recunosc absolut nimic. Străzile devin tot mai pustii, luminile tot mai rare, iar la un moment dat… ieșim din oraș și ajungem pe câmp. Încep să mă îngrijorez serios. Îl întreb unde mergem, el îmi spune calm că e în regulă. Eu nu sunt deloc convins.
Și, dintr-o dată, apare gara. Dar nu era gara mea. Era o alta: Gare d’Oasis, în partea de sud a orașului, în direcția Marrakech. O gară complet diferită, în celălalt capăt al orașului. Ce să fac? Mă adaptez. Până la urmă găsesc un tren, urc în el și ajung în cele din urmă la gara Voyageurs, cea pe care o căutam de la început. Acolo, altă surpriză: trenul meu are o întârziere de mai mult de trei ore. Mă uit în jur și îmi spun: uite, dom’ne, aici întârzieri adevărate, nu ca la noi!
E cald, e târziu și văd că lumea se bagă la somn pe unde apucă, așa că trag și eu un pui de somn pe iarbă. Trenul vine pe la trei dimineața, iar când urc, mă lovesc de o aglomerație cum rar am mai văzut. Noroc că am loc rezervat. Lângă mine, o marocancă tânără. Totul bine până spre dimineață, când parcă simt ceva mișcându-se pe la picioarele mele. Mă uit, curios și ușor panicat, și descopăr… un cap de marocan. Omul, neavând loc, se așezase pe jos și se strecurase sub scaune până ajunsese fix pe la picioarele mele și ale vecinei mele marocance. Fără să vreau, îi fac și o poză. Situația era prea absurdă ca să rămână neimortalizată. Doamne ferește, mare ți-e grădina!
Și astfel se încheie aventura mea marocană. Pierd și feribotul din Tanger, ajung în Spania cu altul, dar nu-i bai. Marocul m-a învățat că nimic nu merge cum te aștepți, dar totul se transformă într-o poveste bună. Iar Casablanca, cu tot haosul ei, a fost exact finalul potrivit pentru o călătorie plină de culoare, surprize și momente pe care nu le voi uita prea curând!