Noaptea aceea din Inverness a fost una dintre cele mai ciudate, mai intense și mai magice nopți din viața mea. Eram încă plin de emoțiile zilei, cu oboseala atârnând greu pe umeri, dar și cu o bucurie care îmi pulsa în piept. După atâtea încercări, după atâtea uși închise, după atâtea „full, sorry”, găsisem în sfârșit un pat, un loc cald, o cameră de odihnă care pentru mine devenise un palat. M-am întins acolo ca un om care a scăpat de furtună, iar liniștea aceea scoțiană, rece și adâncă, m-a cuprins ca o manta.
     Dar în clipa în care am închis ochii, ceva s-a schimbat. Nu era un somn obișnuit. Era ca și cum aș fi alunecat într-o altă lume, una care mă aștepta de mult.
     M-am trezit, sau poate am început să visez, pe malul lacului Loch Ness. Era noapte, dar nu o noapte întunecată, ci una luminată de o ceață albastră, ca o respirație a lacului. Apa era liniștită, dar simțeam că sub suprafața ei se mișcă ceva, ceva vechi, ceva viu. M-am apropiat de mal, iar ruinele castelului Urquhart se ridicau în spatele meu, exact cum le văzusem în 2018, când petrecusem acolo o zi întreagă, fascinat de istorie, de pietrele acelea care păstrau ecoul bătăliilor dintre clanuri, de turnurile care fuseseră martore la secole de povești.
     Și apoi am simțit o vibrație în apă. Un val mic, apoi altul. Apoi o umbră lungă, alunecând sub suprafață.
     Mi-am ținut respirația. Știam ce urmează. Știam și nu știam.
     Din adâncuri s-a ridicat o formă. Nu monstruoasă, nu înfricoșătoare, ci… solemnă. Ca o creatură care nu aparține nici timpului, nici lumii noastre. Gâtul lung, ochii mari, blânzi, inteligenți. M-a privit. Nu cu agresivitate, ci cu o curiozitate veche, de parcă ar fi recunoscut în mine ceva ce nici eu nu știam că port.
     Și atunci, în visul meu, am simțit că lacul mă cheamă. Nu să intru în apă, ci să înțeleg. Să înțeleg că monstrul nu e un monstru, ci un simbol. Un gardian. O punte între lumi.
     Și în clipa aceea, totul s-a schimbat. Castelul s-a luminat, ruinele au prins viață, pietrele au început să strălucească, iar lacul s-a deschis ca o poartă. Am simțit că alunec printre timpuri, printre amintiri, printre vise.
     Și atunci am văzut-o pe Maria, rusoaica inteligentă, cu ochii ei pătrunzători, stând lângă mine pe zidurile castelului din Inverness, exact cum fusese în 2018. Vorbeam, râdeam, ne povesteam viețile, iar timpul trecea fără să-l simțim. Ne-am dat seama amândoi că se făcuse noapte, dar nu ne păsa. Ne-am propus să ne revedem la Moscova peste câțiva ani, atunci când aveam de gând să merg cu Transsiberianul, dar nu a fost să mai fie. Pandemia a venit ca un zid. Și totul s-a oprit!
     În visul meu, Maria s-a îndepărtat încet, ca o fantomă frumoasă, iar monstrul din Loch Ness a coborât din nou în adâncuri. Castelul s-a stins, lacul s-a închis, iar eu am simțit cum cad înapoi, în patul meu din Inverness, în 2024, cu inima bătând puternic, ca după o călătorie între lumi.
     M-am trezit brusc, cu respirația tăiată. Era dimineață. Invernessul real mă aștepta dincolo de fereastră: castelul roșu, râul Ness, podurile elegante, străduțele liniștite, cafenelele calde, turiștii grăbiți, istoria care pulsa în aer. Totul era acolo, real, palpabil, dar în mine rămăsese ceva din noaptea aceea fantastică.
     Și atunci am înțeles: Nu fusese doar un vis. Fusese o punte între trecutul meu, prezentul meu și ceea ce încă mai sper. O călătorie în care monstrul din Loch Ness nu m-a speriat, ci m-a trezit. O noapte în care Scoția mi-a arătat că realitatea și fantezia sunt uneori aceeași apă, privită din unghiuri diferite.
     Și am pornit din nou la drum, cu pași ușori, cu sufletul plin și cu senzația că, undeva, în adâncuri, cineva, sau ceva, îmi făcuse cu ochiul!