Am ajuns în Saint‑Tropez cu sentimentul că pășesc într-o lume care nu aparține prezentului. Orașul acesta nu e doar o destinație turistică, ci un decor viu, un platou de film care nu și-a închis niciodată camerele. Străzile înguste, portul plin de iahturi, lumina aceea specială a Coastei de Azur, toate par să păstreze o energie pe care nu o găsești nicăieri altundeva.
     Și, în timp ce mă plimbam pe lângă port, am simțit pentru o clipă că timpul se dă înapoi. Că dintr-o clipă în alta, Louis de Funès ar putea apărea în uniforma lui de jandarm, alergând după vreun turist rătăcit sau certându-se cu ceilalți, în stilul său inconfundabil. Pentru că aici, în Saint‑Tropez, el nu a plecat niciodată cu adevărat. Orașul îl poartă în fiecare colț, în fiecare zid, în fiecare privire a celor care încă își amintesc de filmele lui.
     Am trecut pe lângă celebra Jandarmerie și am intrat în clădirea care a devenit un simbol al comediei franceze. Vizitând camerele transformate în muzeu, am retrăit momentele din filmele lui Louis de Funès, actorul care mi-a marcat copilăria prin energia lui inconfundabilă. Să mă aflu în locul unde au fost filmate scenele care m-au făcut să râd ani la rând a fost o experiență care a depășit simpla mea vizită turistică.
     Dar Saint‑Tropez nu aparține doar lui. Aici, pe străzile scăldate în soare, plutește încă și aura lui Brigitte Bardot. Frumusețea ei, libertatea ei, stilul ei unic au transformat orașul într-un simbol al eleganței și al nonconformismului. Filmele ei au făcut din Saint‑Tropez un vis, un loc în care glamour-ul nu e doar un cuvânt, ci o stare de spirit.
     Și, în timp ce priveam marea, am înțeles de ce Bardot a rămas legată de acest loc. Lumina de aici nu e obișnuită. Are ceva cinematografic, ceva care îți pune sufletul în valoare. E o lumină care te face să te simți parte dintr-o poveste, chiar dacă nu ești actor.
     Saint‑Tropez e plin de contraste: portul luxos, străzile vechi, cafenelele elegante, plajele ascunse, energia boemă, turiștii care vin să caute o fărâmă din legenda locului. Și, în mijlocul acestui amestec, m-am simțit ca un personaj privilegiat, ca și cum orașul mi-ar fi deschis ușile unei lumi pe care doar cei care o simt cu adevărat o pot înțelege.
     Am plecat de acolo cu sentimentul că Saint‑Tropez îți intră în suflet fără să ceară permisiunea, că te învăluie cu lumina lui și cu farmecul acela imposibil de imitat. E un loc care nu se lasă doar privit, ci trăit cu toate simțurile.
     Saint‑Tropez e un film care continuă să ruleze, chiar dacă actorii nu mai sunt pe scenă!

–28 martie 2017–