Am sosit în Killarney venind cu trenul din Dublin, obosit, curios și cu o poftă nebună de a vedea ce ascunde acest oraș despre care toți vorbesc cu un fel de entuziasm contagios. Gara este mică, cochetă, iar hostelul unde m-am cazat se află chiar lângă ea. Am intrat, am primit cheia, am urcat în cameră și am rămas uimit de cât de bine știu irlandezii să facă un loc să te simţi ca acasă. Curat, cald, simplu, prietenos. Exact ce aveam nevoie.
        Killarney m-a fascinat din primul minut. Are o istorie veche, cu rădăcini în tradițiile străvechi ale Irlandei, cu povești despre regi, despre lupte, despre spirite ale pădurii, despre lacuri care par că ascund multe secrete. Orașul e mic, dar plin de viață. Străduțe înguste, case colorate, magazine cu suveniruri, oameni care par mereu grăbiți să ajungă undeva unde se întâmplă ceva bun.
        Oamenii… Doamne, oamenii. I-am simțit ca și cum aș fi trăit printre ei din totdeauna. Au un fel de a te privi direct în ochi, de a-ți zâmbi fără motiv, de a te întreba „How are ya, lad? (Ce mai faci mai flăcău)” ca și cum ai fi vecinul lor de pe strada principală. Femeile irlandeze… câtă grație, cât farmec, câtă naturalețe. Au un fel de a merge care pare o combinație între dans și mers obișnuit. Și un fel de a vorbi care te face să vrei să le asculți toată ziua.
        Am vizitat câteva locuri din Killarney care mi-au rămas la suflet. Parcul Național, cu lacurile sale și cu a sa cascadă Torc Waterfall. Castelul Ross, care stă pe malul apei ca un paznic al vremurilor trecute. Străduțele pline de magazine, unde fiecare obiect pare să spună o poveste. Totul are un farmec aparte, ca și cum orașul ar fi fost construit special pentru a te face să te simți bine.
        Iar seara… seara a fost magică. Forfota de pe străduțe, luminile calde, mirosul de bere, râsetele care se aud din toate direcțiile. Puburile sunt pline, iar irlandezii știu să se distreze ca nimeni altcineva. Muzica irlandeză răsună peste tot, cu ritmurile ei care te prind, te ridică, te fac să bați din picior fără să vrei.
        Și așa am ajuns și eu, involuntar, într-un pub unde atmosfera era atât de intensă încât părea că respiră. M-am trezit în mijlocul unei mulțimi care cânta la unison, cu o energie care te lua pe sus. Și, fără să-mi dau seama, am început să cânt și eu. La un moment dat, formația m-a remarcat. M-au întrebat de unde sunt, cum mă cheamă. Am spus că sunt Ionuţ din România, iar în clipa următoare publicul a izbucnit în aplauze. A fost un moment atât de cald, atât de neașteptat, încât am simțit că fac şi eu parte dintre ei.
        Cred că nu mai era decât un pas până când îmi puneau şi o chitară în brațe și eu trebuia să cânt „Andrii Popa” „ Amintire cu haiduci” sau „Ninge astăzi pentru tine”. Dar m-am retras un pic mai în spate, pentru că altfel nu știu dacă mai scăpam.
        A fost o seară magică. O seară în care am simțit că Irlanda mă adoptă. O seară în care hazul, farmecul și nebunia au fost la ele acasă.
        A doua zi, când a trebuit să plec, am simțit o mică urmă de regret. Timpul a trecut prea repede, lăsându-mi în suflet senzația aceea dulce-amăruie că magia nu durează niciodată cât ai vrea.
        Killarney rămânea în urma mea cu muzica sa, cu oamenii lui, cu farmecul său, iar eu plecam mai departe cu amintirea unei experiențe care m-a făcut să mă simt, pentru două zile, un adevărat irlandez!

04-05 august 2024