Uneori pleci la drum convins că vei descoperi o mănăstire. Alteori descoperi un loc care te schimbă pe tine!
     Şi astfel, într-o luminoasă zi de iulie am ajuns la Drăgănești‑Vlașca, o comună din inima Teleormanului despre care, până atunci, nu știam foarte multe. O așezare liniștită, înconjurată de câmpurile nesfârșite ale Câmpiei Române, unde timpul pare să curgă altfel, iar calmul locului păstrează în sine o dezvăluire tăcută. Iar în drumul nostru şi în lumina blândă a zilei, turlele Mănăstirii Pantocrator au început să se contureze treptat, albe și luminoase, ridicându-se deasupra lanurilor ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna.
     Și totuși, adevărul este cu totul altul: Pantocrator este o mănăstire tânără, dar pământul pe care a fost zidită este foarte vechi. Înainte ca aici să se înalțe turlele, în același loc funcționa un spital ridicat în vremea Primului Război Mondial. Acolo unde astăzi se aud clopotele, odinioară se auzeau pașii medicilor, șoaptele răniților și speranța celor care luptau pentru viață. Mi s-a părut extraordinar acest gând: același pământ, același cer, aceeași nevoie de vindecare, doar că, peste un secol, vindecarea avea să capete un alt înțeles. Poate că tocmai de aceea numele mănăstirii nu putea fi mai potrivit. „Pantocrator” înseamnă „Hristos Atotțiitorul” – Cel care ține lumea întreagă în mâinile Sale.
     Apoi, am început să descopăr și istoria locului. Puțini știu că Drăgănești‑Vlașca ascunde urme de locuire vechi de peste șase milenii. Arheologii au descoperit aici așezări neolitice, vestigii din epoca bronzului, urme geto‑dacice și medievale. Cu mult înainte ca România să existe, oameni trăiau deja pe aceste meleaguri, atrași de apa Câlniștei și de fertilitatea câmpiei. Atunci am înțeles că Pantocrator nu este doar o mănăstire construită într-un sat, ci încă un capitol dintr-o poveste care continuă de mii de ani. Și poate că tocmai asta impresionează cel mai mult: istoria nu s-a întrerupt niciodată aici, doar și-a schimbat chipul.
     Mi-am amintit apoi o legendă care spune că, odinioară, în mijlocul câmpiei creștea un stejar uriaș, atât de bătrân încât nimeni nu-i mai știa începutul. În nopțile senine, deasupra lui apărea o lumină blândă. Păstorii spuneau că nu era foc și nici stea, ci doar un semn că Dumnezeu nu uitase acel loc. Au venit războaiele, stejarul a dispărut, dar lumina a rămas. Mai întâi a vegheat peste spitalul în care oamenii își căutau vindecarea trupului, apoi peste mănăstirea unde oamenii caută vindecarea sufletului. Iar când soarele răsare peste turlele Pantocratorului, bătrâna lumină pare că se întoarce pentru câteva clipe peste câmpia Drăgăneștiului. Nu știu dacă legenda aceasta este adevărată, dar după ce am fost acolo, parcă nici nu mai contează!
     Pentru că există locuri pe care le vizitezi și le fotografiezi. Și există locuri care rămân în tine. Pantocrator face parte din a doua categorie.
     Am plecat de la Drăgănești‑Vlașca cu multe fotografii, dar cel mai prețios lucru pe care l-am luat cu mine nu poate fi așezat într-un album. Este liniștea. Liniștea aceea rară care te face să încetinești pasul, să privești cerul mai mult decât telefonul și să înțelegi că uneori cele mai impresionante destinații nu sunt cele despre care vorbește toată lumea. Sunt cele care te fac să vorbești mai puțin și să simți mai mult.
     Poate că acesta este adevăratul dar al Pantocratorului: nu doar frumusețea arhitecturii, ci puterea de a-ți aminti că orice drum, dacă este parcurs cu inima deschisă, poate deveni și el un pelerinaj!

–19 iulie 2026–