Metroul din Atena – Viața ca o călătorie

M-am reîntors în Atena. Nu mai știu a câta oară și nici nu mai contează. Atena nu e un oraș pe care îl bifezi pe o listă și apoi îl uiți. Atena e un loc în care revii ca la un prieten vechi, un prieten care nu îți spune niciodată „ai mai fost aici”, ci doar „hai, intră, te așteptam”. Am stat trei nopți în capitala Greciei, dar doar două zile efective am avut la dispoziție pentru a o revedea. Două zile… și totuși parcă am trăit o săptămână întreagă.
Atena e legendă. E piatră, marmură, soare și praf. E un oraș care respiră istorie prin fiecare colț, prin fiecare stradă, prin fiecare cafenea în care te oprești să bei o cafea grecească. Aici nu ai nevoie de ghid ca să simți trecutul. Îl simți în aer, în mirosul de ulei de măsline, în felul în care oamenii vorbesc, gesticulează, trăiesc. Atena nu e doar capitala Greciei. Atena e capitala unei lumi întregi.
Și totuși, oricât de mult aș iubi orașul acesta, aveam o restanță: Acropole. De fiecare dată când am venit, am zis că o voi vizita „data viitoare”. Ei bine, data viitoare a fost acum. Și am urcat. Am urcat printre pietrele acelea vechi, printre coloane care au văzut mai multe vieți decât pot eu să-mi imaginez, printre ruine care nu sunt ruine, ci povești. Parthenonul, Erechtheionul, Propileele, Teatrul lui Dionysos, templul Atenei Nike…
Și pentru o clipă, m-am simțit acolo, în trecutul viu al Atenei. M-am imaginat printre zei și zeițe, printre legende și mituri, printre pașii celor care au trăit cu mii de ani înaintea mea. Parcă îi vedeam pe Poseidon, pe Hermes, pe Atena, pe Apollo, toți trecând pe lângă mine cu o naturalețe care m-a făcut să uit că sunt doar un turist cu rucsacul în spate. M-am simțit mic, dar important. Singur, dar însoțit. Om, dar parcă și eu un pic zeu.
Apoi m-am întors în prezent. Printre „zeițele” din zilele noastre, care urcă Acropolele în sandale, cu rochii vaporoase, cu telefoanele în mână, cu zâmbete care ar putea muta munții. Și m-am simțit bine. Foarte bine.
Atena nu înseamnă doar istorie. Înseamnă și gastronomie. Mâncarea grecească e unică în felul ei. Gyros, souvlaki, moussaka, tzatziki, salată grecească, pește proaspăt, ulei de măsline, vin alb rece… toate au gustul acela care te face să spui „Doamne, ce bine e aici!”.
Dar aventura mea adevărată nu a fost pe Acropole. A fost în metrou. Da, în metroul atenian, unde m-am învârtit prin subsoluri ca un personaj rătăcit într-un labirint. Ba pe o parte, ba pe alta, ba pe un culoar, ba pe altul, parcă nu mai ajungeam nicăieri. Și când în sfârșit am crezut că am ajuns la ieșire… surpriză! Nu puteam să ies. De ce? Pentru că, în Atena, cartela de metrou are valabilitate de o oră. Iar timpul trecuse. Iar la ieșire se folosește. Iar eu… eu eram blocat. Ca un turist care a uitat că zeii greci au simțul umorului.
Noroc mare că am găsit persoana potrivită. Un atenian calm, zâmbitor, care m-a ajutat fără să mă întrebe nimic. Așa sunt grecii. Oameni buni. Oameni calzi. Oameni care te scot din labirint fără să te judece.
Și așa s-au dus cele două zile ale mele în Atena. Cu istorie, cu gastronomie, cu Acropole, cu zei, cu zeițe, cu metrou, cu aventură, cu zâmbete, cu oboseală, cu bucurie. Și cu un singur gând în minte: că mă voi reîntoarce!