Ceahlăul nu este un munte. Este o prezență. O respirație. O coloană a lumii. Un loc în care Moldova își ține inima ascunsă, dar vie. Îl vezi de departe, ca pe un uriaș care veghează peste ținuturi, și simți imediat că nu te apropii de un obiectiv turistic, ci de un altar. De un munte cât eternitatea!
     Când am pornit spre el, aveam în minte doar ideea unei drumeții. Dar pe măsură ce mă apropiam, am înțeles că Ceahlăul nu te primește ca pe un turist, ci ca pe un oaspete. Ca pe un om care vine să învețe ceva, să descopere ceva, să lase ceva în urmă și să ia altceva cu el.
     Masivul se ridică în inima Moldovei ca un munte sacru, pomenit în cronici, în legende, în mituri dacice. Aici se spune că ar fi fost Kogaionul, muntele sfânt al dacilor, locul unde Zamolxe se retrăgea în tăcere. Aici, în fiecare an, la răsăritul din august, apare fenomenul unic numit „Umbra Piramidei”, când Ceahlăul își proiectează forma perfectă pe cer și pe pământ, ca o semnătură a eternității.
     Dar dincolo de istorie și mister, Ceahlăul este muntele legendelor. Iar cea mai puternică dintre ele este legenda Babei Dochia. O femeie care a urcat muntele cu cele douăsprezece cojoace ale sale, păcălită de un fir de primăvară. O mamă care și-a blestemat fiul. O femeie transformată în stâncă, împreună cu oile ei. O poveste care nu moare, pentru că o vezi cu ochii tăi: silueta ei, încremenită în piatră, veghează muntele ca o regină tristă.
     Cu toate aceste gânduri în minte, am pornit pe traseul clasic, de la Izvorul Muntelui. Drumul urcă lin la început, apoi tot mai abrupt, dar nu simți oboseala, pentru că fiecare pas te duce mai aproape de o lume care nu seamănă cu nimic din ce ai trăit. Treci pe lângă stânci legendare, fiecare cu numele și povestea ei: Piatra cu Apă, Detunatele, Panaghia, Toaca, Ocolașul Mic. Sunt stânci care par vii, ca niște personaje care te privesc în tăcere, ca și cum ar ști cine ești și de ce ai venit.
     Și, după câteva ore de urcuș, ajungi la Cabana Dochia. Un loc cald, primitor, unde turiștii obosiți se adună ca într-o familie. Aici îl întâlnesc pe celebrul motan al cabanei, Cezar, un personaj în toată regula. Stă tolănit pe o bancă, cu aerul unui stăpân al locului, și pare să știe tot ce se întâmplă pe munte. Îl mângâi pe cap, iar el mă privește cu o înțelepciune pe care doar animalele de munte o au. El e paznicul cabanei, ghidul tăcut al turiștilor, sufletul viu al Dochiei.
     După o scurtă pauză, pornesc în coborâre prin Parcul Național Ceahlău, în zona Ocolașului Mare. Aici natura devine sălbatică, pură, neatinsă. Trec prin Clăile lui Miron, niște formațiuni stâncoase fabuloase, care oferă unele dintre cele mai spectaculoase puncte de belvedere din Carpați. De aici vezi lumea altfel: mică, fragilă, frumoasă.
     Dau și peste câteva capre negre. Ele mă privesc o clipă, apoi dispar în lumea lor cu o grație care îți taie respirația. E ca și cum muntele mi-ar fi făcut un dar, o binecuvântare.
     Apoi cobor în continuare spre Poiana Maicilor, un loc liniștit, cu o lumină blândă, ca o mângâiere. Apoi drumul mă poartă înapoi spre Izvorul Muntelui, încheind astfel un traseu de opt ore ce va rămâne mult timp adânc întipărit în mintea mea!
     Iar după aceea, când mă uit înapoi către Ceahlău, simt că nu am urcat un munte, ci am trăit o poveste. O poveste despre legende, despre stânci vii, despre animale sălbatice, despre oameni, despre timp, despre mine!

–19 mai 2026–