În sfârșit plecăm. După aproape cinci ore de așteptare în gara London Euston, cinci ore care, culmea, nu au fost deloc neplăcute, pentru că personalul trenului ne-a tratat ca pe niște invitați la un eveniment privat, cu răcoritoare, apă, gustări și cu un zâmbet britanic care tot părea să spună „nu vă supărați, știm că întârziem, dar măcar să vă fie bine”, vine momentul în care trenul mult așteptat se pune în mișcare.
     Caledonian Sleeper nu e un tren obișnuit. E un fel de hotel pe șine, cu cabine mici, dar elegante, cu lumină difuză și cu un aer de intimitate care te face să uiți că ești într-un mijloc de transport. Parcă intri într-un compartiment din Orient Express, dar cu confortul acela atent calculat care îți face călătoria mai plăcută decât ai fi crezut. Mă așez, simt vibrația trenului, iar în clipa în care plecăm, am senzația că intru într-o altă lume, una în care timpul curge altfel, iar Scoția mă așteaptă cu brațele deschise.
     Călătoresc în direcția Inverness, iar destinația finală este vestul Scoției, mai precis Kyle of Lochalsh, poarta spre insulele Hebride, insule pe care, cândva, sper să le vizitez și eu.
     Dar întârzierea de cinci ore mă urmărește ca o umbră. Știu că pierd prima legătură. Sunt pe punctul să o pierd și pe a doua. În mod normal, aș fi ajuns la ora opt dimineața. Acum… e deja aproape de prânz. Dar eu sunt eu, cu calmul meu de călător profesionist, cu filosofia mea de om care știe că vacanța nu se strică din cauza unui ceas.
      Mă hotărăsc totuși să întreb pe cineva. Găsesc un tânăr însoțitor de vagon, zâmbitor, politicos, căruia îi explic situația. El pare că mă ascultă atent. Apoi se uită la mine, îmi spune să aștept un moment și pleacă. Am crezut că… gata, a scăpat de mine, îmi zic!
     Dar nu. După câteva minute, apare din nou. Mă privește și îmi spune calm, ca și cum ar vorbi despre vreme: Sir, dacă nu prindeți legătura, aveți un taxi până la Kyle of Lochalsh.
     În gândul meu… „Mâncate-ar tata, crezi tu că am eu bani de taxi?”
     Și îi spun, prefăcându-mă mirat: Un taxi? Până la Kyle? 150 de kilometri? Dar e scump…
     Iar el zâmbește: E gratis, este oferit de compania noastră pentru disconfortul creat!
     Apoi mă întreabă dacă sunt de acord să mai călătoresc împreună cu trei pasageri care mergeau și ei până în Insulele Hebride. Nu mă deranjează deloc, îi spun.
     Dar în sinea mea: „Prietene, poți să iei și un cor de cimpoieri, eu tot vin!”
     Și astfel ajung la Inverness, fascinantul Inverness în care am mai fost de câteva ori. Iar acolo, la ieșirea din gară, ne așteaptă… o limuzină. Nu un taxi. O limuzină adevărată, cu șofer în costum, cu scaune moi, cu aer condiționat ce miroase a lux!
     Și pornim la drum. Pe drumul spre vestul Scoției. Trecem imediat pe lângă lac… lacul cu monstrul de la Loch Ness… și parcă îl întrezăresc un pic și pe el.
     Și apoi peisajele… Doamne, peisajele! Munți verzi, ape albastre ca cerneala, văi adânci, sate pierdute în timp, cerul acela scoțian care nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut în lumea asta. Totul trece pe lângă mine ca într-un film. Un film în care eu sunt protagonistul, iar limuzina e cadoul pe care destinul mi l-a făcut pentru că eu am avut răbdare.
     Și astfel ajungeam la Kyle of Lochalsh, un orășel mic, dar cu suflet mare, așezat pe malul apelor care duc spre insulele Hebride. De aici poți ajunge și pe Isle of Skye, poți explora coasta din apropiere, poți vedea munți, castele, golfuri, sate pescărești. E un nod între lumi: Scoția continentală și Scoția insulară.
     Iar eu? Eu sunt atât de fericit. Mănânc fructe de mare proaspete, privesc apa, văd în depărtare localitatea de peste strâmtoare și îmi zic: „Trebuie să ajung până diseară și acolo.” Și chiar ajung. Dar asta… e o altă aventură!
     Iar aici, în povestea mea, rămâne doar bucuria. Bucuria unui drum neașteptat, a unei limuzine apărute din senin, a unor peisaje ce îți taie respirația, a unei zile în care întârzierea nu a fost un necaz, ci o mare binecuvântare!

–30 iulie 2024–