Calea ferată București–Giurgiu a fost prima care a tăiat pământul românesc cu fier și ambiție. În 1869, când locomotiva Călugăreni trecea pentru prima dată peste Dunăre, lumea privea uimită. România încă nu era România de azi, dar trenul acela, cu aburi groși și roți grele, anunța începutul unei epoci noi. Era o linie construită cu mândrie, cu bani străini și cu visul de a lega Bucureștiul de Istanbul, de Orient, de lumi ce păreau imposibil de atins!
     Apoi au venit războaiele, poduri aruncate în aer, reconstrucții, uitare, improvizații. Linia a supraviețuit, dar nu a mai fost niciodată ce fusese. Podul de la Grădiștea, inima ei, s-a prăbușit în 2005, iar de atunci trenurile au fost nevoite să ocolească prin Videle, pe o rută secundară, lungă, obosită, dar încă vie. Așa am ajuns și eu, într-o dimineață mohorâtă, în gara din Giurgiu, hotărât să parcurg această bucată de istorie care încă respiră!
     Gara din Giurgiu m-a surprins încă din prima clipă. Nu este doar o clădire nouă, este chiar un loc cu suflet. În holul caselor de bilete, am descoperit ceva neașteptat: rafturi pline cu cărți. O mini-bibliotecă feroviară, un colț de cultură într-o gară care altfel pare uitată de lume. Am întrebat timid cum funcționează, iar casiera, o femeie cu ochi calzi și un zâmbet sincer, mi-a spus că pot lua o carte și o pot aduce înapoi la întoarcere. I-am spus că nu mă mai întorc prea curând. A ridicat din umeri, a zâmbit și mi-a întins cartea: Atunci e a dumneavoastră, o primiți cadou. O carte groasă, cu toate statele lumii. Exact ce-mi trebuia. Un cadou neașteptat, ca o binecuvântare de drum.
     Am urcat în Săgeata Albastră, trenul acela ce nu mai e albastru de mult, dar care încă își poartă numele cu încăpățânare. Achiziționate pe vremea guvernării Năstase, trenurile acestea sunt acum un fel de salvator al liniilor secundare. Și mă tot întreb: oare ce ne făceam fără ele? Poate că multe linii ar fi murit de mult!
     Trenul a pornit încet, ca un bătrân care își întinde oasele. Prima oprire: Giurgiu Nord, gara internațională. Aici, odinioară, trenurile plecau spre Bulgaria, spre Istanbul, spre lumi calde și îndepărtate. Acum, peronul e tăcut, iar clădirea pare să-și amintească vremuri mai bune.
     Apoi Bălănoaia, o haltă mică, cu o liniște care îți intră în oase. Stănești, cu câteva case răsfirate și un peron care pare să fi fost uitat de timp. Chiriac, unde câmpurile se întind cât vezi cu ochii, iar trenul pare o jucărie rătăcită în mijlocul naturii. Toporu, cu aer de sat liniștit, unde oamenii încă salută trenul când trece. Vlașca, o stație ce poartă în nume o întreagă regiune istorică. Târnavele, unde parcă simți miros de fân și de vară, chiar și în miez de iarnă. Rădulești, ultima oprire înainte de Videle, un loc care pare suspendat între două lumi.
     Și apoi Videle. Gara nod, gara de legătură, gara care preia tot ce vine din sud și îl trimite mai departe spre București sau spre vest, în cazul meu. Aici se termină şi călătoria mea, dar nu și povestea.
     Și poate că asta e şi frumusețea: nu toate călătoriile trebuie să fie spectaculoase. Unele trebuie doar să fie adevărate!

–13 aprilie 2026–