Irlanda de Nord – Viața ca o călătorie

Irlanda de Nord m-a atras mereu, ca un teritoriu care nu știe nici el dacă e țară sau nu, dar care are o identitate atât de puternică încât nu mai contează. De fiecare dată când am ajuns aici, am simțit un sentiment aparte, un fel de chemare ce vine din peisaje, din istorie, din oamenii pe care îi întâlneşti. Belfastul, cu farmecul său industrial, cu muzeul Titanic care pare mai degrabă o poveste decât o clădire, m-a atras ca o experiență complet diferită. Atunci am explorat împrejurimile, am simțit aerul rece al coastei și am înțeles că Irlanda de Nord are ceva ce nu se explică prea ușor.
Acum însă era vorba despre Giant’s Causeway, locul acela care apare în toate broșurile turistice, dar care în realitate e mult mai ciudat decât orice fotografie.
Există o legendă pe care localnicii nu o spun turiștilor direct, ci doar atunci când simt că cineva e pregătit să o audă. Se spune că pietrele nu sunt doar formațiuni bazaltice, ci rămășițele unei structuri vechi, atât de vechi încât nu aparține niciunui popor cunoscut. O structură care ar fi fost cândva vie. O structură care ar fi avut un scop. Unii spun că pietrele comunică între ele, că transmit vibrații, că au un ritm propriu. Alții spun că noaptea, când marea bate în ele, se aud sunete care nu sunt ale valurilor. Nimeni nu știe dacă e adevărat, dar toți recunosc că locul are ceva ce nu poate fi explicat doar prin geologie.
Am plecat din Bushmills într-o dimineață liniștită, cu acel autobuz care te duce direct spre Park & ride Giant’s Causeway. Drumul este scurt, dar simţi că fiecare kilometru te apropie de un peisaj care începe să se schimbe subtil, ca și cum natura ar încerca să îţi pregătească o surpriză.Am început să merg spre pietre, iar pe măsură ce mă apropiam, parcă simțeam că intru într-un alt univers. Nu era teamă, nu era neliniște, era doar o curiozitate intensă, ca și cum locul mă invita să descopăr ceva.
Când am ajuns în fața lor, am rămas pe loc. Pietrele acelea hexagonale, perfect aliniate, păreau că au fost construite cu o precizie ce nu avea nicio legătură cu natura obișnuită. Unele forme erau atât de simetrice încât păreau artificiale. Altele aveau unghiuri imposibile. Totul aşa de fascinant, dar în același timp… aşa de misterios. Poate a fost doar imaginația mea, poate a fost doar răcoarea dimineții, dar pentru o clipă am avut senzația că locul acesta are o energie proprie.
Apoi am început să explorez traseele turistice. Unele urcă spre dealurile verzi, altele coboară spre mare, altele duc pe lângă pereți de bazalt ce par sculptați parcă de o mână invizibilă. Fiecare traseu are o altă atmosferă. Unele sunt liniștite, altele sunt dramatice, altele sunt atât de ciudate încât simți că ai intrat fără să vrei într-un decor de film SF.
Și apoi am văzut ceva care m-a surprins. Deasupra acestor forme ciudate, pe dealurile verzi, erau multe animale. Oi, vaci, capre. Pășteau liniștite, ca și cum nimic nu ar fi fost neobișnuit. Contrastul… incredibil. Jos, pietrele ce par desprinse dintr-un experiment geologic extraterestru. Sus, animale ce trăiesc o viață normală, într-un peisaj tipic irlandez. M-am oprit și am privit în tăcere. Era ceva în acest contrast ce te face să te întrebi dacă nu cumva natura ascunde mai multe lumi în aceeași lume.
Am plecat încet spre hostelul meu din Bushmills, cu pași liniștiți, simțind că Giant’s Causeway nu este doar un obiectiv turistic, ci un loc care te pune pe gânduri. Un loc unde te simți pentru câteva ore ca și cum ai fi pășit pe o altă planetă.
Un loc unde misterul rămâne în aer, exact acolo unde îi stă cel mai bine. Și, în același timp, un loc pe care îl recomand oricărui călător. Pentru frumusețe, pentru peisaje, pentru trasee, pentru liniște, pentru ciudățenie, pentru tot ce nu poate fi explicat!