În ziua de 13 mai 2026, când am urcat în trenul Timișoara–Iași, știam că nu mă așteaptă doar o simplă deplasare, ci şi o reîntâlnire cu una dintre cele mai spectaculoase linii feroviare din România: Ilva Mică – Vatra Dornei, un traseu de aproximativ 38 de kilometri, construit de inginerii Imperiului Austro-Ungar și inaugurat în 1902. O linie gândită nu doar ca legătură între Ardeal și Bucovina, ci şi ca o demonstrație de forță tehnică într-o zonă montană dificilă, unde fiecare metru de cale ferată a însemnat muncă, piatră spartă și o ambiție care și astăzi impresionează!
     Ilva Mică, o gară cu aer imperial, ridicată într-un stil sobru și elegant, pare să păstreze încă ecoul vremurilor în care trenurile nu erau doar mijloace de transport, ci şi adevărate simboluri ale modernității. De aici începe urcușul prin munții care despart Ardealul de Bucovina. Traversăm apoi Lunca Ilvei, satul acela lung, unde casele se aliniază cuminți de-a lungul văii, iar râul Ilva ne însoțeşte ca un ghid tăcut. Apoi, într-o zonă izolată, ascunsă între păduri și versanți abrupți, apare Lorionul, o haltă mică, dar esențială în povestea acestei linii. Aici trenurile încetinesc, iar peisajul se deschide brusc într-o vale largă, cu pajiști verzi și gospodării risipite. Lorionul a fost gândit atunci ca punct tehnic, un loc de respiro pentru locomotive, dar și un reper pentru mecanicii care știau că de aici încolo începe adevărata luptă cu muntele.
     După Lorion, traseul intră în zona cea mai spectaculoasă. Încep cele șapte tuneluri, săpate direct în stâncă, dintre care unele depășesc 600 de metri. Tunelul Ilva Mare, tunelul Arșița, tunelul Podu Coșnei, fiecare pare o poartă spre o altă lume. Între ele, trenul traversează viaducte impresionante, cel mai cunoscut fiind Viaductul Arșița, construit din piatră masivă, o lucrare de artă feroviară ce se arcuiește peste vale cu o eleganță arhitecturală rar întâlnită. Pantele ajung până la 18‰, iar curbele strânse, unele cu raze sub 300 de metri, fac ca trenul să se strecoare prin munți ca un adevărat acrobat pe sârmă.
     Pe măsură ce ne apropiem de Podu Coșnei, altitudinea crește, iar peisajul devine mai sălbatic și mai grandios Aici se află una dintre cele mai frumoase porțiuni ale traseului: o succesiune de viaducte, tuneluri și defileuri înguste, unde muntele vine atât de aproape de geam încât ai impresia că trenul îl atinge. Apoi, după ce trecem de punctul cel mai înalt, trenul începe coborârea lină spre Bucovina, intrând în zona Dorna Candrenilor, unde pășunile verzi, casele răsfirate și râul Dorna creează un peisaj ce pare desprins dintr-un ghid de călătorie bine ilustrat.
     Când am intrat în Vatra Dornei Băi, eleganta gară, construită în stil imperial, aceasta m-a întâmpinat cu o familiaritate caldă, iar stațiunea pe care o cunosc aşa de bine încă din zilele în care parcurgeam integral Via Transilvanica s-a deschis în fața mea ca un loc drag și deja știut. Orașul, cu aerul lui curat, cu parcurile largi și cu munții ce îl veghează ca niște cavaleri tăcuți, îți dă imediat senzația că ai ajuns într-un loc în care Bucovina își dezvăluie adevărata sa frumusețe.
     Iar pentru mine, această călătorie nu este doar o revedere cu o rută feroviară spectaculoasă, ci şi o întoarcere într-un univers în care ingineria imperială, forța muntelui și liniștea Bucovinei se împletesc într-o poveste pe care o simți în fiecare tunel, în fiecare viaduct și în fiecare respirație a acestui ținut binecuvântat!

–13 mai 2026–