Am pornit din Napoli într-o frumoasă dimineață, cu Circumvesuviana, trenul privat care merge până la Sorrento, dar eu am coborât la Pompei. Trenul acesta, vechi și zgomotos, e o experiență în sine: localnici grăbiți, turiști emoționați, vânzători ambulanți, iar în depărtare, silueta Vezuviului ce domină orizontul. Un munte care nu e doar munte, ci este un simbol, un avertisment și o lecție de istorie.
     De la gara Pompei, un autobuz m-a preluat până aproape de baza craterului. Drumul șerpuiește printre pante abrupte, vegetație mediteraneană și priveliști ce se deschid tot mai larg spre Golful Napoli. Ultima parte se parcurge pe jos, pe un drum pietruit, bine amenajat, dar suficient de abrupt încât să-ți amintească faptul că urci pe un vulcan adevărat.
     Vezuviul nu e un loc obișnuit. E un uriaș adormit, iar tăcerea lui are ceva solemn, aproape sacru. Pașii turiștilor se aud clar pe pietriș, iar vântul aduce din când în când un miros ușor de sulf, ca o amintire a focului de altădată.
     Iar când am ajuns pe marginea craterului, m-a trecut un fior rece pe șira spinării. Craterul este imens, o deschidere uriașă în pământ, cu pereți abrupți colorați în nuanțe de roșu, negru și maro. Din loc în loc, aburul se ridică lent, ca o respirație adâncă a muntelui. E imposibil să nu te gândești la anul 79, la erupția care a acoperit Pompeiul și Herculaneumul, la oamenii surprinși în mijlocul vieții lor, la orașele îngropate sub cenușă.
     De sus, priveliștea este fascinantă și spectaculoasă: Napoli se întinde ca o hartă vie, Golful strălucește în lumina soarelui, insula Capri se vede în depărtare, iar Pompeiul pare un muzeu în aer liber, tăcut și încărcat de memorie.
     Vezuviul, deși considerat „adormit”, rămâne unul dintre cei mai monitorizați vulcani din lume. Activitatea lui se simte în aburii care ies din crater, în fisurile încă fierbinți, în mirosul subtil de sulf. Specialiștii spun că o nouă erupție este posibilă.. nu mâine, nu poimâine, dar cândva o să fie. Iar această incertitudine face locul și mai fascinant.
     Vezuviul nu e doar un obiectiv turistic. E un loc care te pune pe gânduri. Te face să reflectezi la fragilitatea vieții, la puterea naturii, la istoria ce nu se uită.
     Am plecat de acolo cu impresia clară că Vezuviul nu se vizitează. Se trăiește. Se simte. Se respectă.
     Și, într-un fel greu de explicat, te schimbă!

–14 mai 2015–