Nu știu cum să explic exact ce am simțit în acea zi de august, dar știu sigur că nu a fost o simplă excursie. A fost ceva mai mult, ceva care m-a atins în locul acela din suflet unde se adună toate amintirile bune. Pentru că, dacă mă cunoști, știi deja: prima mea iubire a fost Cozia. Primul munte pe care am urcat în viața mea. Prima dată când am simțit că lumea se vede altfel de sus. Prima dată când am înțeles că muntele nu e doar piatră și pădure, ci un fel de prieten care te primește oricând.
     De atunci, am urcat pe Cozia de peste treizeci de ori. Și de fiecare dată am simțit aceeași bucurie, aceeași emoție, aceeași liniște. Dar viața m-a dus în Timișoara, departe de muntele meu drag. Și acolo, într-o zi, am aflat că în Banatul Montan există un alt vârf cu același nume: Cozia. Un Cozia ascuns, puțin cunoscut, aproape misterios. Și în clipa aceea am știut că trebuie să ajung acolo. Nu doar pentru peisaj, nu doar pentru drumeție, ci pentru că simțeam că numele acela mă cheamă din nou.
     Informații nu am găsit prea multe. Muntele acesta nu e celebru, nu e în ghiduri, nu e în topuri. Dar eu și Marius, Maestru Lugojan cu care am făcut atâtea excursii spectaculoase, ne-am pus pe documentat. Și într-o dimineață de august 2026 am pornit la drum cu un singur gând: să ajungem pe Cozia din Banat!
     Și astfel, am plecat din Lugoj, am trecut prin Caransebeș, apoi Armeniș, apoi am continuat spre Rusca pe lângă lacul cu același nume, iar la Obița-Arsuri undeva cam la intrare în comuna Cornereva, am lăsat mașina și am pornit pe jos. Și de aici începe partea cu adevărat frumoasă!
      Un adevărat regal, o adevărată feerie. Poieni pline cu flori, de parcă vara se străduia să ne impresioneze. Livezi încărcate de fructe, că doar eram în Țara Gugulanilor, unde totul pare mai generos. Păduri umbroase, răcoroase, cu miros de pământ ud și liniște. Și apoi a venit urcușul. Un urcuș din acela care îți scoate sufletul, care te face să te oprești, să respiri, să râzi, să înjuri puțin, și să mergi mai departe. Doar știam că acolo sus ne aștepta ceva special!
     Și am ajuns. Pe Cozia. Pe Cozia din Banatul Montan. Pe vârful acela pe care mi l-am dorit atât de mult!
     Și acolo… acolo s-a întâmplat magia!
     În fața mea s-a deschis o lume întreagă: Muntele Mic și Țarcu, ca două brațe ce te cuprind. Gugu, enigmatic și fantomatic, ca un munte care nu se arată oricui. Creasta Cernei, cu Vlașcu Mic și Vlașcu Mare, tăioasă și frumoasă. Arjana, mare și solemnă, în depărtare. Țara Almăjului, întinsă până la Dunăre. Munții din Timoc, pierduți undeva în zare. Și în dreapta, Semenicul, rotund și liniștit!
     Am stat acolo, pe vârf, și am privit. Și am simțit. Și în clipa aceea am înțeles ceva ce nu pot explica perfect în cuvinte: Cozia nu a fost doar primul meu munte. A fost doar începutul unei iubiri care nu a trecut niciodată. Iar acum, după treizeci de ani, Cozia m-a regăsit din nou. În Banatul Montan. În alt loc, dar cu aceeași emoție!
     Am fost fericit. Fericit cu adevărat. Fericit ca atunci, la prima urcare. Fericit ca acum, la reîntâlnire. Fericit pentru că muntele, oricât de departe ai pleca, te regăsește mereu!
     Și am coborât cu inima plină. Cu bucuria aceea care nu se poate explica, doar trăi. Cu sentimentul că unele iubiri nu se termină niciodată. Doar se transformă. Și te așteaptă!

–09 august 2026–