Eurovisionul din 2015 nu a fost doar un concurs. A fost un continent întreg adunat într-o singură respirație, o explozie de lumini, de sunete, de emoții și steaguri fluturând ca niște păsări colorate. Iar eu, un om cu o ambiție simplă şi clară, am reușit să fiu acolo. Nu în sala oficială, unde biletele costau cât o garsonieră în provincie, ci în fața Primăriei din Viena, acolo unde se adunase poporul adevărat: fanii, visătorii, curioșii, turiștii, artiștii, oamenii ce veniseră pentru muzică, nu pentru scaune numerotate!
     Primăria vieneză, luminată ca un palat desprins din basme, domina piața cu o eleganță ce te făcea să te simți mic, dar fericit. În fața ei, un ecran uriaș cât un bloc, iar în fața ecranului… noi. Mii de oameni din toate colțurile lumii, fiecare cu steagul său, cu speranțele sale, cu preferații săi. Era ca și cum Europa întreagă se adunase acolo, într-o singură piață, într-o singură noapte, într-o singură inimă!
     Și ce atmosferă! Oameni dansând, oameni cântând, oameni îmbrățișați fără să se cunoască, oameni care vorbeau în zece limbi diferite, dar se înțelegeau perfect când venea vorba de refrene. O energie ce nu se poate descrie, ci doar trăi. O energie care te ridică de pe sol, chiar dacă tu stai cu picioarele pe asfalt.
     Apoi a început spectacolul. Suedia a venit cu o piesă ce părea compusă într-un laborator special, calibrată la milimetru pentru obţinerea victoriei. România, cu Voltaj și Călin Goia, a venit cu emoția pură. Iar eu, fiind în afara țării, am votat cu o mândrie ce m-a surprins și pe mine. Era ca și cum, pentru câteva secunde, am simțit că și eu fac parte din povestea aceasta mare numită Europa!
     Când s-a terminat totul, era trecut bine de două dimineața. Viena era liniștită, dar nu adormită. Eu am pornit la pas prin oraș, cu gândurile încă vibrând de la muzică, până am ajuns la gara Wien Meidling, unde urma să aștept trenul de dimineață. Acolo, într-un colț de gară luminat slab, am întâlnit-o pe Izabella.
     Avea o voce caldă, un zâmbet sincer și o prezență ce te făcea să simți că ai dat peste cineva special. Am început să vorbim, așa cum vorbești cu oamenii pe care îi întâlnești doar o dată în viață, dar care par să te cunoască de mult. Și, la un moment dat, cu o naturalețe care m-a lăsat fără replică, mi-a spus: ,,Știi… eu sunt foarte bună prietenă cu Conchita…”
     Am clipit de două ori, ca să mă asigur că nu visez. Conchita? Femeia cu mustață? Simbolul unui Eurovision întreg? Legenda care câștigase anul anterior? Și eu stăteam în gară, la trei dimineața, vorbind cu prietena ei…
     Dacă asta nu e magie, atunci nici eu nu mai știu ce e!
     Astăzi, după unsprezece ani, Eurovisionul se întoarce la Viena. România e reprezentată de Alexandra Căpitănescu, și sper din tot sufletul să facă o figură frumoasă. Poate, cine știe, anul viitor vom vedea Eurovisionul la București. Eu nu mai ajung acum la Viena, dar amintirea acelei nopți rămâne vie, caldă, luminoasă!
     Pentru că Eurovisionul nu e doar un concurs. E o stare. E o poveste. E o noapte în care Europa devine o singură voce. Iar eu am fost acolo, în mijlocul ei, trăind totul la intensitate maximă, până la ultima notă, până la ultima lumină, până la o ultimă conversație dintr-o gară vieneză, cu prietena femeii cu mustață!

–23 mai 2015–