Vara anului 2024 a fost pentru mine mai mult decât o călătorie. A fost o colecție de vise puse în mișcare, o hartă vie a Europei pe care tot am desenat, an după an, câte o dorință. Și cum în viață se spune că e bine să le faci pe toate, mi-am spus că a venit momentul să bifez încă un vis: să ajung la Jocurile Olimpice. Odată în viață, nu?
     După Eurovision, după Marele Premiu de la Monte Carlo, după întâlnirea cu Moș Crăciun cel adevărat în Laponia, după o zi de Florii în care l-am văzut pe Papă la Vatican, după un Campionat European de fotbal surprins la Varșovia și după ce am susținut-o pe Simona Halep la Porsche Arena din Stuttgart, simțeam că vara lui 2024 trebuie să fie altfel!
     Și a fost. Pentru că Parisul găzduia Jocurile Olimpice, iar eu eram deja acolo, în mijlocul febrei sportive, printre oameni veniți din toate colțurile lumii. Parisul îl știam bine, îl vizitasem de vreo zece ori, de fiecare dată altceva, alt cartier, alt muzeu, altă poveste. De data asta însă doar am trecut prin el, ca printr-o cameră veche și dragă, în care nu mai ai nevoie de hartă. Însă adevărata surpriză a venit din altă parte: de la Lille!
     Lille este un oraș nordic, elegant, cu o arhitectură flamandă care te face să crezi că ai trecut granița în Belgia fără să-ți dai seama. Străzi înguste, clădiri colorate, piețe largi, cafenele pline de viață, Lille are un farmec discret, dar puternic. Și are și istorie: de la dominația spaniolă la cea franceză, de la oraș fortificat la centru universitar modern, Lille a fost mereu un nod important în Europa.
     Dar adevăratul meu obiectiv din Lille era altul: gara Lille Europe. De ani de zile visam să parcurg Canalul Mânecii cu celebrul tren Eurostar. Îl urmăream în documentare, în articole, în poze, și îmi tot spuneam: „Într-o zi o să fiu și eu acolo.” Ei bine, ziua aceea a venit!
     Eurostar nu e doar un tren. E un proiect uriaș, o ambiție europeană transformată în realitate. Tunelul Mânecii, inaugurat în 1994, are peste 50 de kilometri, dintre care 38 sub mare. E unul dintre cele mai ambițioase proiecte inginerești ale secolului XX, o legătură simbolică între două lumi care, deși apropiate, au fost mereu puțin la distanță: Europa continentală și Marea Britanie.
     Iar când am ajuns în imensa gară londoneză St. Pancras, am avut senzația că intru într-o adevărată catedrală feroviară. O clădire uriașă, gotică, elegantă, cu un aer de film britanic. De aici, drumul meu a continuat mai departe spre gara London Euston, pentru a prinde trenul spre una dintre țările mele preferate: Scoția. Doar că… trenul meu avea o întârziere de aproape cinci ore. Cinci ore? Și atunci mi-am zis în sinea mea: „Uite, dom’ne, aici întârziere! Nu ca la noi în România!” Și am râs singur, ca un om care știe că ironia e uneori cel mai bun companion de drum.
     Dar nu m-am supărat. Pentru că în călătorii, ca și în viață, întârzierea nu e doar un obstacol, ci poate o poveste în plus. O pauză în care ai timp să observi, să asculți, să te bucuri de oameni, de locuri, de tine.Și, până la urmă, trenul a venit, iar eu am pornit spre Scoția, cu aceeași bucurie cu care un copil deschide un cadou!

–29 iulie 2024–