Am pornit de pe Coasta Amalfitană, mai precis din Sorrento, într-o dimineață în care marea părea să aibă propriile ei planuri. Vaporul tăia valurile cu o eleganță pe care doar bărcile italiene o pot avea, iar eu, sprijinit de balustradă, priveam spre orizont ca un explorator care știe că urmează să pună piciorul pe un tărâm fabulos.
     Și totuși, în mintea mea se derula un gând amuzant: Capra Neagră ajunge pe Insula Capri. Dacă ar fi existat un zeu al ironiei turistice, sigur ar fi zâmbit!
     Dar când vaporul s-a apropiat mai mult de port, abia atunci am înțeles de ce Capri a fost așa de dorită, așa de iubită, așa de disputată și venerată de împărați, artiști, poeți și visători. Stâncile acelea abrupte, sculptate de timp, par să se ridice direct din mare ca niște coloși antici. Casele albe, terasele cu lămâi, vegetația luxuriantă, totul pare desprins dintr-o lume în care realitatea se împletește cu fantezia.
     Istoria insulei e la fel de spectaculoasă ca peisajul. Împăratul Tiberius și-a mutat aici reședința, convins că nimic nu se compară cu liniștea și frumusețea Insulei Capri. Se spune că privea marea ore întregi, că scria, că medita, că își găsea inspirația în lumina aceea albastră care nu există nicăieri altundeva. Și, sincer, îl înțeleg. Dacă aș fi fost împărat, probabil aș fi făcut la fel.
     Dar să revenim la mine… Capra Neagră teleportată în paradis. Am coborât de pe vapor cu un entuziasm ce probabil se vedea de la distanță. Mă simțeam ca un personaj care intră într-un film italian din anii ’60, cu muzică veselă, oameni eleganți și străzi înguste ce te invită să te pierzi în ele.
     Capri e un labirint de frumuseți. Și eu am avut doar o zi. Dar o zi plină, intensă, nebună, în care am încercat să cuprind tot ce se putea cuprinde.
     Am pornit spre Piazzetta, inima insulei, locul unde localnicii și turiștii se amestecă într-o armonie perfectă. Acolo am simțit pentru prima dată vibrația Insulei Capri: relaxată, elegantă, dar cu un strop de haos italian care îți face sufletul să zâmbească.
     Am ajuns și la Grădinile lui Augustus, unde priveliștea te lasă fără cuvinte. Stâncile Faraglioni se ridică din mare ca niște zei adormiți, iar apa are o culoare care pare inventată. Acolo am stat câteva minute bune, doar privind. Uneori, tăcerea spune mai mult decât orice cuvânt.
     Iar gastronomia… Acolo, Capri îți câștigă definitiv inima. Pastele cu lămâie, salata caprese, înghețata cremoasă, parfumată și, desigur, celebra limonadă locală, toate sunt o declarație de dragoste pentru simplitate și gust. Dacă sufletul tău are nevoie de alinare, Capri știe exact cum să ți-o ofere.
     Spre seară, când m-am întors spre port, am simțit că las în urmă nu doar o insulă, ci un capitol dintr-un film în care am jucat fără să-mi dau seama. Capri rămânea în urmă, dar povestea ei continua să-mi lumineze pașii, ca un ecou al unei zile care nu se va repeta niciodată la fel!

–08 februarie 2016–