Am ajuns în Santorini după o noapte întreagă petrecută pe vapor, plecând din Portul Pireu, cu valurile acelea ce mă legănau și cu gândul că undeva, în întuneric, mă apropiam de un loc pe care îl visasem de ani de zile. Era încă noapte când am intrat în port, dar în clipa în care s-a luminat de zi, am văzut pentru prima oară insula aceea celebră, exact cum o știam din fotografii, dar infinit mai frumoasă în realitate!
     Casele acelea alb-albastre, agățate de stânci, păreau că se trezesc odată cu mine, iar eu, cu rucsacul în spate, am pornit hotărât să ajung pe jos până la ele. N-am apucat însă să merg prea mult, că m-a și racolat un șofer de tir, om bun, care m-a dus direct în Fira, capitala insulei, mai repede decât m-aș fi așteptat.
     Acolo am început să descopăr Santoriniul turistic, romantic, viu. Străduțe înguste, magazine mici, terase ce miroseau a cafea și a mare, priveliști ce îți taie respirația. M-am plimbat ore întregi, iar apoi am găsit traseul acela celebru spre Oia, un drum presărat cu flori, cu poteca ce șerpuiește pe marginea calderei, cu peisaje ce te fac să uiți că ai obosit.
     Se spune că în Oia vezi cel mai frumos apus de soare din lume. Eu am ajuns acolo după vreo patru-cinci ore de mers, printre turiști veniți din toate colțurile lumii, toți așteptând momentul acela magic. Apusul nu a mai venit, cerul fiind cam înnorat, dar spectacolul a fost oricum exact ce îmi doream: un amestec de lumină, mare, emoție și nerăbdare.
     Nici nu mi-am dat însă seama cum a trecut timpul și, deodată, m-am trezit în noapte. Atunci am realizat că nu mai exista niciun mijloc de transport spre cazarea mea, aflată pe partea cealaltă a insulei, numai la vreo cincisprezece kilometri distanță. Și atunci a început și aventura. Eu, o americancă, un chilian amețit, o franțuzoaică și un turc rătăcit, toți încercând să găsim o soluție. Am găsit până la urmă un taxi pe care l-am împărțit frățește, dar doar până la Fira.
     De acolo, cam sălbăticie. Mi-am adus aminte că mi-era și foame, și că eram și cam obosit, și mai era și noapte, iar chef de mers pe jos nu prea mai aveam. Am intrat într-un mic restaurant ca să îmi potolesc puțin foamea, și foarte repede m-am și împrietenit cu un albanez ce lucra în Santorini. Om amabil, om cu suflet, m-a văzut dezorientat și un pic panicat și s-a oferit să mă ducă el cu mașina.
     Am mers mult, de mi s-a urât, dar m-a dus exact la camera rezervată, după ce a vorbit și cu proprietarul care l-a îndrumat, dar pe care eu nu l-am văzut nici la sosire, nici la plecare. Am găsit însă camera exact așa cum trebuie, dar și eu am lăsat-o la fel.
     A doua zi m-am întors în Fira cu autobuzul local și toată ziua am savurat fiecare stradă, fiecare colț, fiecare priveliște. Doamne, cât de frumos e Santorini. Și undeva, atât de aproape, Atlantida sau ce a mai rămas din ea, cu legendele ei romantice ce se împletesc perfect cu romantismul zilelor noastre.
     M-am plimbat, am vizitat, am zâmbit, m-am gândit, iar spre seară m-am îmbarcat în autobuzul ce coboară serpentinele amețitoare spre port. M-au trecut fiori prin tot corpul la fiecare curbă în coborâre. Din când în când aveam impresia că intru cu autobuzul în prăpastie… dar știam că lăsam în urmă două zile pe care nu le voi uita niciodată.
     Și mai știam ceva… data viitoare o să fie altfel. Data viitoare nu o să mai merg singur, ci cu iubita mea!

23-24 februarie 2019