Am călătorit mult prin Elveţia, dar parcă nimic nu se compară cu Bucovina noastră! Ţara Fagilor, raiul de pe pamânt, minunea minunilor, nu ai cum să te saturi de acest miraj dumnezeiesc, mai ales dacă mai ai parte şi de o vreme aşa de frumoasă cum am avut noi astăzi.
      Plecăm până la urmă de la Pensiunea Karisma Kriss, pe traseul ce se anunță, ca având şi cea mai mare diferență de nivel şi pornim imediat la trap, hotărâţi, dar ramân un pic surprins când mă uit în stânga mea, şi îl văd pe Robert cu o plasă mare în mână, îndesată la maxim. Îl întreb ce are în ea, ştiind că îşi gestionează foarte meticulos bagajul. Îmi spune ca are vreo câteva pâini ce le pastrează pentru ursi, că asa la rugat cumnată-sa, care este şi o mare iubitoare de animale. Când îi spun că urşii nu se satură cu ce le dă el şi o să vină să îi mai ceară, se sperie un pic şi îmi dă dreptate, de frică aruncă toată pâinea în pădure şi grăbim pasul ca să ne îndepărtăm de locul de ospăt al pofticioşilor. Astfel, lăsăm ursuleţii în urmă şi urcăm ceva, apoi mergem mult prin pădure, apoi iar urcăm şi ajungem până la urmă în poiana de deasupra urcușului unde vedem munţii cei înalti din depărtare iar în plan mai apropiat putem admira cu nesaț Obcinele în toată splendoarea lor.
      Pornim mai departe și îl întâlnim pe nea Cosma, unul dintre huțulii rămaşi pe aceste tărâmuri, care ne oferă apă proaspătă, ne spune că știe bine limba ucraineană și că așteaptă să se dezvolte Via Transilvanica ca să își deschidă și el un magazin cu produse locale! Apoi lângă o turmă de vaci dau şi de nea Vasile, prieten cu nea Cosma despre care zice că minte mult, iar despre el spune că este un român adevărat. Îmi povestește despre cum se plimba Ștefan cel Mare călare pe aceste meleaguri pe vremea domniei sale și cum arătau casele oamenilor în acele timpuri. Multe mai cunoaşte, nea Vasile, dar noi nu mai stăm să îi ascultăm poveştile şi ne grăbim mai departe, extaziaţi de peisajele ce ni se oferă privirii la orice pas.
      Şi mergem-mergem până când ajungem deasupra Moldoviţei, aici din nou peisaje remarcabile dar şi ceva emoţii la final când îndreptându-ne spre mânăstire să o vizităm, traversăm o punte putredă peste o apă şi mai-mai că ne şi vedem catapultaţi în râu şi poate nu era aşa de rea o răcorire la cât am transpirat astăzi.
      După ce vizităm şi lăcaşul de cult din apropiere, ajungem şi la birtul din sat unde ne cinstim şi ne şi împrietenim cu localnicii din zonă, foarte bucuroşi că au prilejul să cunoască nişte ciudăţenii ca noi. Apare şi un tânăr, care cum mă vede că am un rucsac ca al lui, işi dă imediat seama că sunt de pe Via Transilvanica, şi mâine mergem împreună.
      Ajungem la Pensiunea Valcan, şi ne simţim aproape nişte staruri de cinema, mai ales Robert care după ce comandă de la recepţie un coniac de cinci stele, domnişoara emoţionată se pierde, uită să îi mai pună băutura în pahar şi îi oferă ţoiul iar Robert îl ia, dar nu ajunge prea departe că este oprit de strigătele disperate ale recepţionerei. Ce sa faci, asa se întâmplă când eşti vedetă.
      Mâine avem întâlnire cu câinii de la cele patru stâne pe lângă care o să trecem, si poate o să mâncăm şi brânză!

–11 august 2021–

• Bucovina
• Via Transilvanica