Sion… un oraș elvețian cu rădăcini adânci, vechi de mii de ani, un loc în care istoria se ridică pe coline sub forma a două cetăți ce veghează valea Rhône-ului. Un oraș în care romanii au lăsat urme, în care Evul Mediu încă respiră prin ziduri, iar prezentul pulsează calm, ordonat, cu eleganța tipică Elveției. Aici, turiștii vin pentru vinurile renumite, pentru castelele Valère și Tourbillon, pentru străduțele liniștite ce par desprinse dintr-o carte veche, pentru munții care îmbrățișează orașul ca pe o comoară ascunsă.
     Eu însă… nu am ajuns aici ca turist. Nu am venit cu un plan, cu o hartă sau cu o listă de obiective. Am ajuns în Sion dintr-o întâmplare, dintr-o rătăcire, dintr-o supărare care mă apăsa ca o piatră pe piept.
     Veneam din Zurich, după o noapte lungă și amară. În trenul cu care călătorisem de la Belgrad spre Zurich, undeva târziu în noapte, mi-a fost furată camera foto. Camera în care aveam stocate sute de poze, amintiri, momente pe care nu le mai puteam recupera. Am căutat-o, am declarat-o pierdută la biroul de obiecte pierdute din Zurich, dar totul a fost în zadar. Plecam, aşadar, mai departe cu un gust amar, cu o tristețe care îmi înnegura orice gând!
     Așa m-am trezit călătorind prin Elveția fără un scop precis, fără o destinație, fără să știu unde vreau să ajung. Eram doar eu, un rucsac și o stare de rătăcire. Trenul mă purta înainte, iar eu nu aveam puterea să decid încotro.
     Și atunci… destinul a decis pentru mine.
     Un tânăr s-a așezat lângă mine și a început să vorbească. Eu nu aveam chef de conversații, dar el insista cu o energie caldă, prietenoasă. M-a întrebat de unde sunt, iar când a aflat că sunt din România, s-a luminat la față. Și el era român, din Giurgiu. Se numea Marius. În câteva minute, tristețea mea s-a ciocnit de entuziasmul lui, iar el m-a invitat să cobor cu el în orașul în care locuia: Sion.
     Nu aveam niciun motiv să accept. Dar niciun motiv să refuz. Așa că am coborât.
     Acolo, Marius și prietenul lui Eduard, un elveţian autentic, au devenit ghizii mei într-un oraș pe care nu-l cunoșteam, dar care avea să-mi rămână la suflet. M-au plimbat prin locurile lor preferate, mi-au arătat străduțe, coline, priveliști. Am băut împreună un pahar de vin elvețian de cea mai bună calitate, iar pentru câteva ore am uitat de supărarea mea, de camera pierdută, de tot ce mă apăsa.
     Am făcut poze, nu cu aparatul furat, ci cu telefonul, dar parcă mai importante au fost momentele decât imaginile. Am râs, am povestit, am legat o prietenie care, în acea zi, părea că va dura o viață.
     La final, m-au condus până la gară. Ne-am îmbrățișat, ne-am luat rămas-bun… și, din păcate, nu ne-am mai reîntâlnit niciodată. Așa e viața: uneori îți aduce oameni frumoși pentru o zi, dar îți lasă amintiri pentru totdeauna.
     Sion a rămas pentru mine orașul în care am ajuns fără să vreau, dar din care am plecat cu sufletul mai ușor. Un oraș ce mi-a arătat că uneori pierderile deschid drumuri neașteptate, că oamenii apar exact când ai nevoie de ei și că frumusețea unei călătorii nu stă doar în locuri, ci în întâlnirile care o transformă în amintiri frumoase!

–19 iulie 2013–