Şi astfel, într-o dimineață liniștită, am ajuns pentru prima oară în Calais, orașul acela din nordul Franței care a văzut mai multe invazii, plecări, sosiri și furtuni decât poate duce un om într-o viață. Un loc cu o istorie grea, cu ziduri care au auzit tot, cu porturi care au văzut tot, dar care, culmea, te primește cu o seninătate de parcă n-ar fi trecut prin nimic. M-am plimbat prin centru, am admirat statuile acelea superbe și cumva am îndrăznit să fac și câteva poze cu ele, sperând să nu se supere. Din contră, chiar păreau bucuroase că mai vine cineva să le mai bage în seamă şi pe ele.
     După ce mi-am luat obişnuita doză de cultură, am pornit pe jos spre port. Și, Doamne, ce drum! Parcă mergeam spre capătul lumii. Mă tot uitam în stânga, în dreapta, în față… nimic. Doar vânt, clădiri rare și un drum care părea că nu se mai termină. Jur că la un moment dat am crezut că dacă mai merg puțin, ajung în Canada. Dar, într-un final glorios, am ajuns. Imediat apoi am primit biletele gratis, că doar încă exista convenția aceea între CFR și SNCF, și am așteptat cuminte îmbarcarea, cu emoția aceea de copil care știe că urmează ceva pregătit doar pentru el.
     Apoi m-au urcat într-un autobuz, m-au plimbat până la vapor, apoi ne-au coborât pe toți, iar după aceea fiecare a plecat pe drumul său. Eu, evident, pe al meu. Am urcat pe vas, am deschis ușă după ușă, ca într-un labirint, până când ultima ușă s-a deschis singură, că tocmai ieșea cineva. Și atunci… țuști… am intrat și eu. Și m-am trezit brusc într-un restaurant plin de bunătăți și alte minunății plăcut mirositoare, ceva gen „împinge tava”. Wow, exact ce îmi doream. Că îmi era o foame de lup, nu altceva. De mult timp plecat din țară, visam la o ciorbă. Și, minune, era acolo, aburindă. Am luat și felul doi, că doar o dată mănânc pe vas.
     Când să plătesc… surpriză. Nimeni nu voia să-mi ia banii. Mai să fie! O fi din partea casei? Dau să insist, dar unul de pe lângă mine îmi face semn să merg la masă și să stau liniștit. M-am conformat. Și, cum stăteam acolo, savurând bucatele, lângă mine aud vorbind românește. Erau trei români. Bucurie mare pe mine! Ne-am împrietenit instant, ca și cum ne-am fi cunoscut de-o viață. Am aflat că toți erau șoferi de tir. Am povestit, am râs, am făcut poze… protocolul întâlnirilor românești în străinătate. Și mai aflu până la urmă și misterul: din întâmplare nimerisem în restaurantul tiriștilor, unde mâncarea era gratis pe baza unor cartele speciale. Iar cei de la servire, crezând că sunt de-al lor, nu m-au mai controlat. Ei asta e, să fie bine primit! Și a fost așa de bună, Doamne, ce bună!
     Și cum timpul trece așa de repede, Anglia odată se vede la orizont. Îmi iau la revedere de la toți, iar unul dintre ei îmi propune să merg cu el în tir până în Dover. Nu a trebuit să-mi spună de două ori. M-am urcat. M-a întrebat preventiv dacă am droguri, să nu fie probleme. I-am garantat că nu. Am trecut de controale, apoi am mai mers puțin, am povestit câte ceva, iar când am ajuns într-o parcare mi-a spus că el acolo rămâne, unde o să și înopteze. Mi-a dat și câteva conserve de carne ca să am ce mânca pe drum, o sticlă de apă, și apoi m-a îndrumat spre o stație de autobuz.
     Rămân astfel singur într-o parcare necunoscută. Încep să mă uit în jur. Ajung și în stația de autobuz, dar nu văd nici urmă de autobuz. Oare unde sunt? Că mai aflu și că Dover-ul nu e decât la vreo cincisprezece kilometri distanță de aici. Doamne ferește! Ce fac acum? Și mai e și seară. Și eu trebuie să ajung la gară. Neapărat. Întreb în stânga, în dreapta, ca să aflu direcția de mers. Și apoi merg. Și iar merg. Kilometru după kilometru. Vale după vale. Prin locuri neumblate, necunoscute, misterioase. Și tot îmi vine în minte şi cântecul lui Fărămiţă Lambru: „Șapte văi și-o vale adâncă… Daolică dodă pe-aici lupii mă mănâncă…”
     Dar la un moment dat mă intersectez cu o englezoaică pe bicicletă. O opresc și o întreb cât mai e. Se oferă să meargă cu mine… pe jos, bineînțeles. Și mergem împreună, încă o vale, încă un kilometru, până când chiar ajungem. Îmi iau la revedere de la englezoaică și intru triumfător în Dover, ca un venerabil rege cu un veritabil rucsac în spate.
     La gară, un funcționar britanic mă întâmpină zâmbind. Eu sunt așa de obosit, așa de grăbit și așa de speriat… Probabil își dă seama. El îmi deschide porțile și mă trimite direct în tren. Nici nu-mi vine să cred. Am ajuns…
     Mă simt ca și cum aș fi cucerit Imperiul Britanic!

–01 octombrie 2018–