Când am coborât din autobuzul care m-a adus din Izmir, după o lungă călătorie cu trenul, aproape ritualică, de la București prin Istanbul și Eskișehir, am simțit că pășesc într-un loc care nu seamănă cu nimic din ceea ce văzusem până atunci. Marmaris nu e doar o stațiune. E o promisiune. E un vis turcesc scăldat în soare, în mare, în parfum de pin și în energia aceea caldă care te face să uiți instant cât ai mers ca să ajungi acolo.
     Dar odată ajuns, Marmaris te lovește direct în suflet. E așezat între munți verzi și o mare de un albastru ce pare pictat. E locul în care Turcia își arată una dintre cele mai frumoase fețe: ospitalitatea aceea caldă, sinceră, care nu e doar un clișeu, ci și o realitate pe care o simți încă din prima clipă în care ajungi acolo. Oamenii din Marmaris au un fel al lor de a te face să te simți prieten, nu turist. Îți zâmbesc, te întreabă de unde vii, îți recomandă locuri, te ajută fără să aștepte nimic. Iar eu, în cele două zile și două nopți cât am stat acolo, am simțit asta la fiecare pas.
     Orașul e o combinație perfectă între relaxare și energie. Ziua, Marmaris e liniștit, luminos, cu străzi curate, cu magazine care te invită la shopping, cu terase unde miroase a pește proaspăt și a cafea turcească. M-am plimbat pe faleză, am privit iahturile aliniate ca niște bijuterii, am simțit briza caldă și am avut senzația că timpul încetinește doar pentru mine. Am intrat în bazar, unde culorile, aromele și vocile comercianților creează un spectacol continuu. Am negociat, am râs, am cumpărat lucruri de care nu aveam nevoie, dar pe care le-am dorit în clipa în care le-am văzut. Așa e Marmaris: te face să trăiești.
     Seara însă… se transformă. Viața de noapte din Marmaris nu se compară cu nimic. Muzică, lumini, oameni din toate colțurile lumii, o energie care te ridică pur și simplu.
     Am intrat într-un club unde DJ-ul părea că știe exact ce ritm îmi trebuie ca să uit de oboseala drumului. Am dansat, am râs, am simțit că fac parte dintr-o lume care nu doarme niciodată. Și undeva, între două melodii, am avut parte de o întâmplare neprevăzută și tare haioasă: un ospătar, aflând că sunt român, a început să-mi cânte „Dragostea din tei” cu un accent atât de simpatic încât am izbucnit în râs. Apoi a adunat încă doi colegi și au făcut un mini-concert improvizat, doar pentru mine. A fost momentul în care am zis: Da, Marmaris, m-a cucerit definitiv!
     Și totuși, printre toate bucuriile, am avut parte și de un mic regret. Nu am ajuns pe insula Cleopatrei, cu nisipul ei unic, adus, spune legenda, chiar din Egipt. Și nici pe insula Rodos, care este atât de aproape încât simțeam că mă strigă de peste mare. Dar știu sigur că data viitoare nu le mai scap. Marmaris e genul de loc în care știi că te vei întoarce. Nu pentru că ai ratat ceva, ci pentru că ai lăsat o parte din tine acolo!
     Iar când am plecat, am știut un lucru: Marmaris nu se uită. Marmaris se simte. Iar eu l-am simțit din plin!

24-26 august 2017