Vatra Moldoviței – Viața ca o călătorie

Părăsim Pensiunea Valcan şi pe drăguţele recepţionere care ne spun că ne aşteaptă să mai revenim, şi pornim la drum dar de data aceasta însoţiţi şi de simpatica pereche, Mihai şi Monica, doi talentaţi artişti prahoveni dar şi cu mult sânge de munţoman în ei. Desigur că pe parcursul traseului, avem privilegiul de a avea parte şi de câteva momente artistice de cea mai bună calitate mai ales din partea lui Mihai care ne prezintă câteva din creaţiile sale în materie de poezie. Însă nici Robert nu se lasă mai prejos şi cu această ocazie încearcă să îşi scoată în evidenţă veleităţile sale artistice în materie de imitator al animalelor sălbatice şi nu numai, dar cel mai bine se pricepe să facă ca armăsarul, şi după ce scoate câteva răgete de răsună toată pădurea, fuge şi mama lui de urs, binenţeles dacă a avut ghinionul să fie prin preajmă.
Înaintând spre Obcina Feredeu, poposim şi la Pensiunea Florin, unde suntem tratați regește de către gazde care ne invită să rămânem şi peste noapte, dar noi le spunem că nu se poate că avem alt drum. Ajungem și la mult mediatizații câini prin cruzimea lor, dar noi îi găsim foarte prietenoși şi chiar cu unii dintre ei facem și câte un selfie. Îl cunoaștem şi pe Nea Niculae, care stă mai retras, e adevărat că şi câinii săi sunt destul de sălbatici şi doar cu greu reuşim sa ne împrietenim cu ei, dar până la urmă tot o facem.
Mergem mai departe, ieşim din pădure, ajungem în plai alpin, aici păşim cu grijă că prietenii omului sunt peste tot, reuşim să îi păcălim pe cei de la stâna din vale, apoi mergem mai departe, dar de ceilalţi tot nu scăpăm, însă apare Nea Ilie, care probabil de azi dimineaţă ne asteaptă să venim, apoi imediat aduce şi un castron plin cu caș de vacă și ne mai servește și cu lapte proaspăt. Apoi pe final și o afinată de la mama ei, binenţeles cui îi place. Îl întâlnim și pe câinele Șerkan, care se bucură aşa de tare de cunoştinţă încât nu scăpăm până nu facem şi câteva poze împreună, dar și rămânem prieteni pe viață, şi apoi câte emoţii la despărţire.
La cealaltă stână iar suntem invitaţi la masă, dar numai putem, poate data viitoare, însă dintr-o dată ne pomenim între aproape 20 de câini, și mai mari și mai mici frumoşi foc, și pentru câteva minute chiar credem că facem parte din neamul lor, așa de bine relaţionăm! După ce ne luam la revedere de la fiecare în parte şi nu durează puţin, plecăm, şi mergem aşa de mult de parcă numai ajungem, şi după aceea iar mai mergem de parcă drumul nostru numai are sfârşit dar în final totuşi apare lacul Iezer şi credem că am ajuns la destinaţie, dar aflăm cu stupoare că mai avem încă vreo 5 kilometri de parcurs pe un drum forestier. Vor unii să ne ia cu maşina, dar noi nu vrem să trişăm, deşi abia ne mai ţinem pe picioare.
Ajungem în final la Casa Ionescu, unde doamna Elena ne aşteaptă cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise şi mai ales cu un meniu de nota 10, o porție de borș bucovinean, păstrăv cu mămăliguță și prăjituri, care toate merg la suflet. Si mai savurăm şi tot ce este în jurul nostru şi suntem aşa de bucuroşi că ne aflăm aici!