Cât am mai stat de povești cu nea Gheorghe Șilian și câte am mai aflat de la dânsul! M-a învățat chiar cum să procedez când mă întâlnesc cu ursul, acum chiar că nu-mi mai e frică de el.
      După ce am dormit ca un prinț în camera de oaspeți a locuinței personale, azi dimineață m-am delectat și am savurat delicioasa omletă cu trufe, specialitatea casei, numai aici există așa ceva. Apoi, poza de rămas bun și.. predarea ștafetei. Nea Gheorghe, român adevărat a ținut să-mi reamintească că Terra Siculurum a rămas în urmă și că de aici în colo sunt pe Terra Saxonum, și bineînțeles că starea de fapt a şi fost imortalizată printr-un moment artistic drăguţ, că nu se putea altfel.
      Mulțumiri, mulțumiri, mulțumiri..și plec mai departe și deja îmi e dor de Nea Gheorghe Șilian și sigur o să mai revin!
      Astăzi, vreme destul de capricioasă, dar fac cum fac că păcălesc ploaia, nu am noroc nici de celebri câini de la ieșire din Archita, se pare că s-au cam plictisit de drumeți ca noi și își fac alt program.
      La Roades, găsesc oameni de treabă și socializez cu ei, apoi mă strecor pe lângă gardurile electrice și printre cirezile de vaci, dar tot nu reușesc să evit o turmă de oi cu niște câini destul de sănătoși, dar nu-i problemă că îl găsesc pe tizul meu Ionuț, un tânăr de vreo 25 de ani, dar mult mai bronzat decât mine. El intermediază prietenia mea cu dulăii, pe cel mai mare îl cheamă Bruno, și mai îmi spune că aseară a văzut ursul, care era mare și avea alb la gat, și că e pe undeva prin preajmă.
      Colac peste pupăză, intru într-o pădure așa de fioroasa încât cred că întâlnirea cu el e inevitabilă. Mă pregătesc de o trântă cu Ursul Carpatin cel cu guler alb la gât, dar nu vine și scapă de data aceasta. Dar poate are și el familie, văd multe urme, pierd traseul îl găsesc cu greu, simt miros de urs, aud zgomote, dar până la urmă nimic, asta e, mergem mai departe, fiecare cu ale lui.
      Până la urmă, cu chiu cu vai ajung la Criț, și observ că aproape toți câini din sat mă cunosc, oare de unde, mă întreb.
      Ajung și la Pensiunea Rozalia unde mă cazez și primesc o cină așa de bogată încât jumătate din ea o păstrez pentru micul dejun. Apoi descopăr un cuplu perfect, doamna Rozi este unguroaică, soțul Nicu este român autentic din Vrancea iar în familie se vorbește doar în românește. Fiica lor spune că este jumătate-jumătate și seamănă aproape leit cu doamna Rozalia, dealtfel nici nu prea reușesc să îmi dau seama care e una și care e cealaltă.

–17 septembrie 2021–