Era pe la începuturile mele în ale călătoriilor, în perioada aceea în care eram mai mult rucsac decât om, mai mult drum decât destinație. Călătoream rebel, fără planuri, fără hărți, fără somn. Noaptea eram în trenuri, ziua în orașe, iar între ele eram doar eu, cu o libertate care mă ținea treaz și viu.
     Într-o seară, aflat la Lyon, am descoperit că nu mai aveam niciun tren spre nicăieri. Doar unul, scurt și grăbit, până la Saint‑Étienne. Nu era în plan, dar planurile mele oricum nu existau. Așa că m-am urcat în tren cu gândul să mai pierd timpul prin gară, să mai fur o oră, două, din noapte.
     Numai că, după ce ultimul călător a dispărut în întuneric, gara s-a închis. Pur și simplu. Ușile s-au trântit, luminile s-au stins, iar eu am rămas pe-afară, cu rucsacul în spate și cu noaptea în față. Era cald, norocul meu. Aerul era plăcut, orașul tăcut, iar eu prea obosit ca să mă supăr.
     Am pornit să vizitez orașul. Străzile erau pustii, ferestrele închise, iar Saint‑Étienne părea un decor abandonat. Așa că m-am întors în gară, căutând un colț în care să las somnul să mă prindă.
     Și atunci l-am văzut.
     Stătea acolo, în fața gării, ca o stâncă de piatră, ca un soldat rămas de veghe peste timp: La Fusille, eroul francez. În noaptea aceea, între realitate și vis, am petrecut ore întregi împreună. Eu, călătorul fără adăpost, el, statuia neclintită. Și totuși, parcă nu eram singur. Parcă îmi ținea de urât, parcă mă păzea, parcă îmi spunea: „Stai liniștit, dimineața vine.”
     Și dimineața a venit. I-am spus „la revedere” prietenului meu de piatră și am plecat mai departe, dar dorința de revedere a rămas în mine ca o restanță. Ca o obsesie frumoasă.
     Apoi după mulţi ani, de data aceasta, venind din Grenoble, am ajuns din nou la Saint‑Étienne. Și revederea… ah, revederea a fost emoționantă. L-am găsit pe La Fusille exact acolo unde îl lăsasem, neschimbat, neclintit, ca și cum ardea de nerăbdare să mă revadă. Am făcut poze, multe poze, ca să recuperez anii pierduți.
     Apoi am mers la „La Maison Rouge”, locul meu atipic de cazare, hostelul care părea desprins din alt timp. Proprietăreasa, cu aerul ei de epocă, părea și ea venită dintr-o fotografie veche.
     Dar nu am stat mult. Am ales să vizitez stadionul lui Saint‑Étienne, locul unde jucase odată și conaționalul nostru Bănel Nicoliță. Nu am nimerit stadionul din prima, dar am dat peste o clădire ce părea o navetă spațială aterizată din întâmplare în Franța. Am aflat că era Saint‑Étienne Métropole, un loc rezervat pentru evenimente speciale.
     Apoi, în sfârșit, am ajuns la stadion. Nu m-au lăsat să intru, dar nu m-am supărat. Uneori, privitul de pe margine are și el farmecul său.
     Spre seară, orașul s-a animat neașteptat. Terasele erau pline, oamenii râdeau zgomotos, iar eu, cu trăirea mea interioară, savuram cu nesaț fiecare clipă. A fost noaptea eclipsei de lună, un spectacol rar, iar cerul și-a deschis scena poate doar pentru mine.
     Am ales străzi lăturalnice, liniștite, unde luna m-a răsfățat cu toată splendoarea ei. M-am simțit din nou tânăr, liber, plin de magie.
     Când m-am întors la hostel, fericit și împlinit, am avut senzația că timpul s-a strâns într-un cerc perfect. Și poate, în vis, La Fusille, vechiul meu prieten, mi-a ținut din nou companie, așa cum o făcuse cândva, în noaptea aceea de demult.

7-8 septembrie 2025