Am pornit din Putna, pe Via Transilvanica, cu gândul că voi străbate o zonă frumoasă. Dar ce am găsit în Obcina Mare a fost mai mult decât un peisaj, a fost o lecție de ritm, de tăcere și de autentic.
     Obcina Mare este cea mai lungă dintre Obcinele Bucovinei, întinsă de-a lungul a peste 60 km, cuprinsă între Valea Moldovei și granița nordică a țării. Face parte din lanțul Carpaților Orientali, şi are un relief blând, cu culmi prelungi și păduri dese de molid. Altitudinea maximă e în jur de 1224 m, dar nu înălțimea impresionează aici, ci continuitatea. E o creastă ce nu se rupe, nu se frânge, ci te însoțește.
     Am trecut pe lângă Chilia lui Daniil Sihastru, un loc care nu mai are nevoie de explicații. Apoi am urmat Valea Putnișoarei, unde poteca se strecoară printre păduri și poieni, cu aer curat și liniște cât să-ți auzi gândurile. La Sucevița am făcut o pauză, mănăstirea e acolo, ca un reper fix într-un peisaj care se schimbă mereu. Am rămas peste noapte la Pensiunea Karisma Kriss, loc simplu, curat și liniștit, aflată cam la doi kilometri de mănăstire. A fost acel tip de oprire care vine la momentul potrivit: nici planificată în detaliu, nici întâmplătoare.
     Apoi, a doua zi, urcușul prin poieni a fost în mare parte domol, dar au fost și porțiuni destul de abrupte, care au cerut multă atenție și răbdare. Am trecut pe lângă Ciumârna, unde am simțit că intru într-un spațiu cu altă vibrație. Aici, huțulii încă trăiesc, oameni discreți, dar cu o identitate puternică. Sunt urmașii muntenilor din Galiția, ortodocși, păstrători de obiceiuri și meșteșuguri. În Ciumârna încă se vorbește despre scândurarii care construiesc biserici fără cuie, despre lemnul afumat și ținut în mușuroaie, despre ritualuri care nu se găsesc în cărți.
     Coborârea spre Vatra Moldoviței a fost ca o revenire la drum. Aici, peisajul se deschide, iar mănăstirea Moldovița e acolo, cu zidurile ei groase și pictura care încă vorbește. Nu am intrat, dar am simțit că locul mă recunoaște.
     Obcina Mare nu e spectaculoasă în sensul clasic. Nu are stânci abrupte sau vârfuri dramatice. Dar are o frumusețe ce se simte în mers, în respirație, în felul în care pădurea te însoțește fără să te copleșească. E un munte care nu se impune, ci te lasă să-l descoperi.
     Şi poate tocmai de aceea, traseul acesta mi-a rămas în minte. Pentru că nu m-a provocat, ci m-a așezat. Nu m-a grăbit, ci m-a lăsat să merg!

28-29 iunie 2025