Există locuri în lume care nu se lasă doar vizitate, ci trăite în toată profunzimea lor, iar Mer de Glace este unul dintre ele. Un ghețar născut acum mii de ani, sculptat de timp, de frig și de răbdarea muntelui, un colos de gheață care a văzut epoci trecând pe lângă el ca niște umbre. Pentru turistul de azi, însă, Mer de Glace nu este doar un monument al naturii, ci o chemare, o promisiune, o dorință care se aprinde în sufletul oricui ajunge în Chamonix.
     Totul începe în vale, acolo unde celebrul tren roșu își deschide ușile ca un portal spre altă lume. Mereu plin, mereu fremătând, trenulețul acesta pare să știe că duce oamenii spre ceva special. Urcă încet, cu eleganța unui povestitor bătrân, iar pe măsură ce se strecoară printre păduri, stânci și lumini, peisajele se desfășoară în fața ta ca niște pagini de album vechi. Fiecare fereastră devine un tablou, fiecare clipă un preludiu al minunii ce urmează.
     Când ajungi la gara terminus, ai senzația că ai pășit într-un loc suspendat între lumi. Un loc care a văzut generații de turiști coborând cu același amestec de emoție, nerăbdare și uimire. De aici începe coborârea spre ghețar, o coborâre care nu este doar fizică, ci și interioară. Pas după pas, aerul devine mai rece, lumina mai albastră, iar muntele pare să te primească în adâncul lui.
     Și apoi intri în interiorul ghețarului, în acel loc în care timpul nu mai are aceeași formă. Lumina se refractă în nuanțe de albastru imposibil, sunetele se sting, iar liniștea devine aproape sacră. E ca și cum ai păși într-o inimă de cristal, ca și cum ai fi primit într-un sanctuar în care gheața își spune povestea fără cuvinte. Acolo, în acel tunel de gheață, simți că lumea întreagă se oprește pentru o clipă doar ca să te lase să respiri frumusețea ei.
     Iar când, la întoarcere, trenul te poartă înapoi spre Chamonix, simți că nu te întorci același. Rămâne liniștea aceea rece și blândă. Rămâne lumina care se joacă în mintea ta. Rămâne senzația că ai atins ceva vechi, ceva sacru, ceva care nu se schimbă odată cu lumea. Rămâne amintirea unui ghețar care ți-a spus povestea lui și te-a lăsat să o porți mai departe.
     Și mai rămâne ceva: certitudinea că ai fost acolo unde gheața își amintește numele tău!

–4 septembrie 2025–