Când am ajuns din nou în Chișinău, după lungul drum care mă purtase prin Odesa, prin Transnistria și prin liniștea aparentă a Găgăuziei, am simțit că intru într-un oraș care îmi era străin, dar și apropiat în același timp. Prima vizită fusese grăbită, superficială, ca o întâlnire în treacăt. De data aceasta însă, totul părea altfel. Poate pentru că veneam încărcat de atâtea locuri stranii și diferite, poate pentru că eram într-o stare în care vedeam altfel lumea, iar orașul acesta, cu memoria lui adâncă, știa să mă atragă fără să îmi ceară nimic.
     Chișinăul m-a întâmpinat cu o lumină blândă, cu bulevarde largi și cu o liniște care nu era tăcere, ci o formă de respirație calmă. M-am trezit mergând încet, fără grabă, printre oameni care vorbeau românește, dar nu întotdeauna. Era o amestecătură de limbi, de accente, de ritmuri, și totuși, în mijlocul lor, am simţit ceva familiar, ca o amintire ce nu-mi aparținea în totalitate, dar pe care o recunoșteam instinctiv.
     Am mers la Teatrul „Mihai Eminescu”, locul în care îmi doream de mult să ajung. Am asistat la „Livada de vișini” a lui Cehov, şi a fost una dintre cele mai frumoase experiențe culturale pe care le-am trăit. A fost un adevărat regal al actorilor basarabeni care au jucat cu o intensitate ce m-a făcut să uit de mine, de lume, de tot.
     Iar pe parcursul șederii mele în Chișinău, am simțit cum orașul mi se deschide încet, ca o carte veche. Parcurile mari, cu alei umbrite și bănci vechi, clădirile interbelice care încă mai păstrează urme ale unei eleganțe pierdute, piețele pline de viață, cu oameni care vând fructe, legume, vinuri și brânzeturi cum rar mai găsești. Produsele locale au un farmec aparte, un gust care vine din pământ, din tradiție, din răbdare.
     Și apoi moldovencele sau moldovancele cum le place lor să li se spună… frumoase, harnice, calde, cu un fel de a privi care îți rămâne în minte şi nu mai pleacă. Au o naturalețe greu de găsit în alte părți, o simplitate elegantă, o demnitate tăcută. Le vezi peste tot: în magazine, în troleibuze, în piețe, în cafenele, și fiecare pare să poarte cu ea o poveste, o forță, o lumină.
     Iar în ultima zi, când eram pregătit să părăsesc orașul, m-a cuprins o strângere de inimă pe care nu o puteam înțelege pe deplin. Nu era doar nostalgia unui loc frumos. Era altceva. Era sentimentul că Chișinăul nu e doar un oraș, ci o parte dintr-o poveste mai mare, o poveste ce te atinge fără să te întrebe, o poveste care te primește fără să te cunoască, o poveste ce îți amintește cine ești, chiar dacă nu ai venit aici ca să cauți asta.
     Am plecat cu impresia că am lăsat în urmă nu doar străzi și clădiri, ci o bucată de suflet. Și poate că asta e magia Chișinăului: nu te impresionează prin spectaculos, ci prin felul în care te face să simți că îi aparții, chiar și pentru puțin timp. Un oraș ce nu te strigă, dar care te cheamă. Un oraș care nu te copleșește, dar te atinge. Un oraș care nu te uită, dacă ai știut să-l privești cu adevărat!

18-20 aprilie 2019