Am ajuns în Avila într-o după-amiază ce părea obișnuită, dar care s-a transformat într-un moment de tihnă și descoperire. Orașul se află în provincia Castilia și León, la peste 1100 m altitudine, la nord-vest de Madrid. E o cetate medievală înconjurată de ziduri impresionante, cu 88 de turnuri și 9 porți, ce păstrează în ele nu doar piatră, ci și timp.
     Am pășit printre străzi pietruite, cu aer curat și o lumină care pare să vină din alt secol. Catedrala San Salvador, prima gotică din Spania, m-a întâmpinat cu sobrietate și eleganță. Am trecut pe lângă Bazilica San Vicente, am simțit vibrația locului unde s-a născut Sfânta Teresa de Ávila, și am înțeles că orașul nu e doar istorie, ci şi spirit.
     Dar momentul care m-a fermecat cu adevărat a fost apusul. Am urcat spre Mirador de los Cuatro Postes, un loc simplu, compus din patru coloane dorice și o cruce, dar cu o panoramă ce îți oprește pașii. Zidurile orașului se aprind în lumina caldă, iar Avila pare că se întinde spre cer. Am stat acolo, în tăcere, cu vântul ușor și cu gândurile care se așează singure. A fost genul de apus care se fotografiază, şi se păstrează în suflet.
     Seara a venit lin, cu luminile ce se aprind discret pe ziduri și cu oameni care nu se grăbesc. Viața de noapte în Avila nu e agitație, ci conversație. Terasele sunt pline de râsete, vinul curge lent, iar muzica e în surdină. Am rătăcit puțin, fără hartă, doar cu pașii mei ce caută ceva ce nu se poate numi. Și am găsit, o stare. O liniște ce nu e tăcere, ci echilibru.
     Am plecat din Avila, a doua zi, cu un zâmbet care nu mi-a trecut. Nu pentru că am bifat obiective, ci pentru că m-am simțit altfel. A fost genul de loc care nu te întreabă cine ești, ci te lasă să fii. Și poate tocmai de aceea, Avila mi-a rămas, nu ca o destinație, ci ca o întâlnire!

–16 iulie 2025–