Ajung în Appenzell cu sufletul fremătând de nerăbdare, ca un copil ce deschide o carte necunoscută, știind că fiecare pagină va fi o aventură. Rucsacul îmi atârnă greu pe umeri, dar nu simt greutate, am doar o sete de descoperire ce mă împinge înainte, pas cu pas!
     Orașul mă întâmpină fără să strige, fără să se laude. E ca o veche melodie pe care o recunosc fără să fi auzit-o vreodată. Dealurile din jur se întind ca niște brațe verzi care mă cuprind, iar Alpii din depărtare dau senzația că fac parte într-un tablou viu, pictat cu aer curat și lumină blândă.
     Appenzell nu se arată, ci se lasă descoperit. Străduțele lui înguste, casele pictate cu migală, vitrinele cu obiecte ce par scoase dintr-un alt timp, toate îmi vorbesc, dar nu în cuvinte. Le văd. Le trăiesc. Mă opresc des, nu pentru că obosesc, ci pentru că fiecare colț mă provoacă să rămân, să privesc, să simt!
     Nu alerg după atracții. Nu bifez nimic. Sunt aici pentru vibrația locului, pentru acel fior care îți trece prin piele când știi că trăiești ceva autentic. O băcănie cu miros de brânză maturată, o cafenea unde timpul pare că a uitat să treacă, o fereastră cu flori ce îți zâmbește, toate devin parte din mine.
     În doar câteva ore, Appenzell îmi oferă o lume. Nu o lume turistică, ci una vie, intimă, care mă primește fără mască. Fiecare pas e o revelație, fiecare privire e un cadou. Și eu, călătorul cu rucsacul în spate și cu sufletul larg deschis, devin parte din povestea acestui loc!

–27 iulie 2024–