Am ajuns în Flensburg într-o zi senină, cu cer limpede și vânt blând, exact genul de vreme care te face să zâmbești fără motiv. Acest oraș din nordul Germaniei, lipit de granița cu Danemarca, nu are nevoie de soare ca să te cucerească. E acolo, la capătul hărții, unde continentul se îndoaie spre mare și istoria se amestecă cu mirosul de pește afumat.
     Flensburg e genul de oraș care nu se grăbește să-ți arate totul. Te lasă să-l descoperi în ritmul tău. A fost cândva danez, apoi german, apoi iar danez, și încă mai păstrează urme din toate. Străzile au nume care sună ca niște povești vechi, iar clădirile au frontoane care se uită pieziș la tine, de parcă te întreabă dacă ai venit cu intenții bune.
     Am pornit la pas, fără hartă, fără plan. M-am trezit pe Rote Strasse, o stradă pietonală cu magazine cochete și cafenele ce miros a scorțișoară. Am intrat într-una dintre ele și am cerut un ceai. Mi-au adus un fel de punch cu rom, pentru că în Flensburg, romul e parte din ADN-ul orașului. Se produce aici de secole, iar oamenii îl servesc cu o mândrie discretă, ca pe o poveste de familie.
     Am ajuns la portul vechi, unde bărcile scârțâie în ritmul vântului și unde un vapor din 1931, Dagmar Aaen, se legăna ca o amintire vie. Am stat pe o bancă și am privit cum pescărușii negociază cu cerul. Lângă mine, un domn în vârstă mi-a spus că Flensburg e mai frumos când plouă. Nu ploua, dar l-am crezut.
     Am vrut să ajung la Glücksburg, dar am nimerit într-o stație de autobuz unde nimeni nu părea grăbit să plece. Am întrebat o doamnă cum ajung acolo, iar ea mi-a răspuns cu un zâmbet larg și un amestec de germană, daneză și ceva ce semăna cu suedeză. Am dat din cap, am mulțumit și am urcat în primul autobuz care părea să meargă undeva. Am ajuns într-un cartier liniștit, cu străzi ce miroseau a pâine proaspătă și a cafea. N-am găsit castelul, dar am găsit o brutărie unde am mâncat cea mai bună chiflă cu semințe din ziua aceea. Și poate asta era tot ce-mi trebuia.
     Flensburg nu m-a copleșit. M-a relaxat. M-a făcut să uit că trebuie să fiu impresionat. Și mi-a arătat că uneori, direcția greșită e cea mai bună alegere când nu bifezi obiective, ci aduni momente care nu se pot fotografia, dar rămân cu tine.

–02 septembrie 2025–