Am ajuns iar în Porto, ca la o revedere cu cineva drag. Deși îl vizitasem de vreo șase ori, nu știu cum reușește, dar de fiecare dată găsesc ceva care mă face să spun: Ah, asta n-am mai simțit-o până acum!
     De data asta m-am concentrat pe zona podului Dom Luís I, o minune în sine. Am urcat spre belvederile care-ți taie respirația fără să fac vreun efort, iar orașul mi s-a așternut la picioare ca o hartă vie, caldă, cu acoperișuri ruginii și râul Douro curgând liniștit în mijloc.
     M-am plimbat mult. Am lăsat locurile să-mi vorbească fără grabă: Ribeira, cu străduțele ei care parcă nu știu altceva decât să-ți spună povești; Foz do Douro, acolo unde râul se duce la somn în Atlantic și liniștea devine aproape sonoră.
     A fost și vinul de Porto, desigur. Pe o terasă liniștită, cu prieteni buni și râsete fără motiv. Un moment simplu, dar care simți că se prinde de tine ca o melodie care nu îţi mai pleacă din minte.Am trecut pe lângă Torre dos Clérigos, Catedrala Sé, cramele din Gaia, am zâmbit librăriei Lello și am lăsat Douro să-mi fie ghid într-o croazieră scurtă dar plină.
     Dar dincolo de toate astea, Porto mi-a oferit acel sentiment greu de pus în cuvinte: că aparțin. Că nu mai contează ce vezi… ci că îți vine să rămâi.
     Când plec, știu deja că mă voi întoarce. Poate nu pentru obiective, ci pentru liniștea aceea blândă pe care o așază în tine fără să ceară nimic în schimb.
     Și poate tocmai de asta îmi place atât de mult Porto, pentru că nu te încearcă să te impresioneze. Te lasă doar… să fii.

17-18 septembrie 2023