Am ajuns în Albufeira în plină toamnă, dar tot ce m-a întâmpinat acolo avea gust de început. Lumina m-a învăluit ca într-o vară care a uitat să plece. Soarele ardea blând peste oraș, iar Atlanticul se întindea până dincolo de privire, tăcut și sigur pe el, ca o promisiune fără termen.
     Orașul e cocoțat pe coasta Algarvei, în sudul Portugaliei, dar se simte de parcă ar pluti între anotimpuri. Are rădăcini vechi, romane, maure, portugheze, dar trăiește în prezent cu o naturalețe dezarmantă.
     Am avut aproape două zile pentru a-l simți. Și asta am făcut: am simțit. Am atins cu privirea stâncile calde ale ,,Praia dos Pescadores”, m-am lăsat dus de briza sărată într-un local cu pește proaspăt, am privit apusul cum își toarnă aurul peste case albe și gânduri limpezi.
     Seara, orașul nu adoarme, se transformă. Muzica curge pe sub balcoane, râsetele coboară scările, iar noaptea pare că vrea să te adoarmă direct pe ritm de libertate. E locul în care timpul nu se scurge, ci te atinge.
     În împrejurimi, frumusețea nu se oprește: ,,Praia da Falésia”, cu faleze roșii și nisip fin ca făina; ,,Olhos de Água”, cu izvoarele ei tainice din nisip; ,,Marina”, unde culorile par să fi fost inventate de un pictor îndrăgostit de cer.
     Și totuși, marea revelație a fost alta: că poți trăi vara într-o toamnă. Că există locuri care ignoră sfârșiturile. Albufeira e unul dintre ele.
     Când am plecat, am știut că promisiunea verii nu ține de lună sau temperatură. Ține de cum te face un oraș să vibrezi. Și Albufeira… a rămas undeva în mine, ca o imagine clară într-o zi obișnuită. Nu mă mai gândesc la ea mereu, dar când o fac, știu că am trăit acolo ceva adevărat!

16-17 septembrie 2023