Pe lacul Lucerna, în inima Elveției, aerul are o densitate aparte, ca și cum ar păstra ecoul unei povești vechi. Acolo începe liniștea, dar și chemarea unui munte cu suflet de legendă.
     Am coborât la Alpnachstad, acolo unde trenul roșu cu cremalieră m-a așteptat ca pe un personaj dintr-o poveste veche. Cu o pantă de 48%, urcușul spre Pilatus Kulm e mai mult decât o călătorie, e o ascensiune în sine. În doar 30 de minute, am urcat de la nivelul lacului până la 2132 de metri, pe cea mai abruptă cale ferată din lume. Și totul părea firesc, ca și cum muntele mă chema de mult.
     Acolo sus, aerul are gust de libertate. Multitudinea de vârfuri semeţe se desfășoară în fața ta ca o simfonie tăcută, iar lacul Lucerna se lasă privit ca o pată de lumină dintr-un tablou vast. Orașelele din jur se așează cuminți, ca niște miniaturi de porțelan. Am zărit și caprele negre, elegante și libere, ca niște paznici ai muntelui.
     Dar Pilatus nu e doar despre peisaj. Este o adevărată legendă. Se spune că aici a trăit un dragon cu puteri vindecătoare, o creatură tăcută ce veghea asupra muntelui și a celor rătăciți prin văi. În nopțile cu ceață, localnicii jurau că îi simt prezența, o suflare caldă, o umbră care alunecă printre stânci. Muntele era considerat sacru, chiar periculos. Multă vreme, urcarea era interzisă, de teamă să nu tulbure spiritele.
     Legenda rămâne legendă, dar muntele are o prezență care nu poate fi ignorată. Nu e nevoie de povești fantastice ca să simți că Pilatus te privește, te ascultă, te pătrunde. Acolo sus, între real și imaginar, am simțit că locul acesta are o energie aparte.
     Coborârea a fost liniștită, dar cu sufletul plin. Pilatus nu e doar un munte, e un cadru, o scenă, o vibrație care rămâne cu tine. Iar când închid ochii, revăd vârfurile, simt vântul, aud șoaptele muntelui. Și știu că acolo, între cer și piatră, am trăit ceva care nu se uită!

–26 august 2025–