Cred că am avut cea mai frumoasă copilărie, iar pentru asta garantez. Locul în care am crescut este, pentru mine, cel mai frumos din lume, nu doar pentru ceea ce reprezintă, ci și pentru faptul că mi-a aparținut și va rămâne mereu al meu. Se numește Voiculeasa și face parte din satul Olteanca. Aici am absolvit primele 8 clase, îndrumat de cei mai buni educatori, învățători și profesori pe care i-am întâlnit vreodată – oameni a căror înțelepciune și dedicare mi-a rămas la suflet.
     În timpul liber și în vacanțe, hoinăream pe dealuri, de obicei în compania caprelor mele neastâmpărate. Era o aventură continuă – trebuia să fiu atent, pentru că dacă le pierdeam, mă așteptau mari necazuri. În zilele senine, urcam pe dealurile înalte şi puteam zări munții în depărtare. Atunci, nu știam că într-o zi voi ajunge să îi cunosc mai bine.
     Cunoșteam fiecare potecă, fiecare colțișor de pădure și fiecare pom care își aștepta rodul, iar bucuria descoperirii lor era nemărginită. Fragi, căpșuni sălbatice, flori de gutui, măcriș, frunze de fag, ghinde – fiecare lucru avea locul și timpul lui, iar noi, copiii, le descopeream cu entuziasm.
     Recent, am decis să mă întorc în căutarea acelor amintiri. Am început de la ,,Fântâna mare”, unde apa are cel mai bun gust din lume, și am ajuns la ,,Prunii roșii”, apoi am căutat ,,Cireșii muntenești”, locul unde, odinioară, noi copiii ne întreceam să culegem cireșele imense. Din păcate, nu i-am mai găsit, acum se întindea acolo o pădure!
     Am continuat traseul meu prin locul numit „La baltă”, apoi am ajuns la pădurea mea dragă unde mergeam primăvara la cules de ,,cocorăi”, şi care pare să fi rezistat miraculos trecerii timpului – lacurile ei, cunoscute pentru faptul că nu seacă niciodată, strălucesc la fel ca înainte. Balta Mare sau Balta Dracului, așa cum este denumită, păstrează o legendă fascinantă despre un butoi plin cu galbeni rămas în taină pe fundul ei.
     Mergând mai departe pe potecile pădurii, am ajuns şi am urcat în dealul Otincelii, iar pe culmea sa am întâlnit pomii copilăriei – cireșii, perii, gutuii – care acum au devenit doar nişte siluete uscate, încăpățânate să mai reziste vremurilor. În final, m-am oprit în locul meu de suflet, Dealul lui Ion, unde, în zilele senine, priveam munții în depărtare. Munții nu i-am mai văzut de data aceasta, iar dintre cei trei cireși care mi-au marcat copilăria, doar unul mai trăia, parcă așteptându-mă înainte de a deveni şi el parte din lumea umbrelor și a amintirilor. Am făcut o ultimă poză, ca un gest de respect pentru toate poveștile frumoase pe care le-am trăit împreună!
     Cu toate schimbările și trecerea nemiloasă a timpului, copilăria mea rămâne acolo – intactă, vie și aproape de sufletul meu, ca o filă de poveste ce nu va pieri niciodată! Iar fiecare amintire, fiecare loc, fiecare moment trăit îmi poartă sufletul înapoi, ca o adiere blândă ce mă leagă de rădăcinile mele și de inocența vremurilor trecute!

–24 martie 2025–