peripeţii – Viața ca o călătorie

Chiar așa, 66 de kilometri în 3 ore, oare nu e un pic cam mult? Simți că se oprește timpul în loc și parcă nu mai ajungi niciodată la destinație. În realitate, are de fapt 78 de kilometri și se termină la Cenad, la granița cu Ungaria. Însă, din Sânnicolau Mare, mai departe nu se mai circulă decât cu autobuzul, idee la care eu renunț din start! În trecut, la începuturile căilor ferate, se asigura legătura spre județul Csongrád din Ungaria, până la Szeged și mai departe până la Budapesta și Viena. Totuși, după bombardarea podului de la Cenad în 1944, legătura nu a mai fost refăcută niciodată.
Dar să revenim la oile noastre… După ce trec din nou prin cele trei Ronaț-uri, Dudeștii Noi, Pescărețu Mic, Biled, Șandra, Satu Nou, Lovrin și, în cele din urmă, prin Tomnaticu, care pare un fel de zonă rezidențială a orașului metropolă din apropiere, ajung la capăt de linie. Cred și sper că voi fi primit cu pâine și sare de către marea mea comunitate de prieteni de aici. Însă, iluzii deșarte! Iar, după aceea, eu, nerăbdător să vizitez orașul, constat cu stupoare că așa-zisa clădire a gării este amplasată undeva pe câmp și citadela mult căutată nici măcar nu se vede la orizont.
Aflu că este mai departe și că trebuie să iau microbuzul. Renunț la această idee și abia mai găsesc pe cineva să îmi facă câteva poze. Îmi sun apoi prietenii să le anunț sosirea mea, dar nu îmi răspunde niciunul. Noroc că până la urmă cunosc un tânăr muzician, student la Timișoara, care îmi ține o companie foarte plăcută pe drumul de întoarcere, ce începe aproape imediat. Plăcută până când începe scandalul…
Cum? Chiar așa: un cerșetor umblă prin tren, iar un călător navetist se ia de el: „Du-te bă la muncă”, „Ce te bagi tu, poate nu știi cine sunt eu”. Apoi schimb de replici… Cerșetorul anunță gașca de șmecheri de la Biled, presimt că iese rău… dar nu e așa… lucrurile se temperează momentan… Mai târziu apare altul, mai furios… Ăsta pare stăpânul trenului. Se împart și câțiva pumni, apoi discuții peste discuții.
A fost un adevărat spectacol, iar lucrul cel mai bun este că am ajuns cu bine la Timișoara. Lucrul rău însă este că am reușit să mai îmbătrânesc cu încă vreo trei ore și că mi-au mai albit şi câteva fire de păr din cap. Însă, partea cea mai bună este că mi-am mai bifat încă o călătorie pe o cale ferată în curs de dispariție și, mai mult ca sigur, că e cam ultima oară când mai ajung pe această rută!