Ciungu Mare, un mic colț de paradis în care nu există nici școală, nici biserică, nici magazin, drumurile sunt și ele așa cum sunt doar natura își urmează cursul său firesc. Au mai rămas doar vreo douăzeci de case locuite de niște urmași ai dacilor dintre care una dintre ele este și aceasta a familiei de oameni gospodari a lui Nicușor Urîțoiu. Ei te așteaptă pe tine drumeț de pe Via, să îți ofere binețe și să te îmbie cu bucatele lor tradiționale.
     Îi părăsesc, dar rămân cu gândul la ei, și trec pe lângă nea Lazăr de 64 de ani, care mă salută din mers și apoi ajung la doi câini fioroși, dar mă apără nea Ioan Muntean care și-a cumpărat o bucată de pământ și are un fel de rulotă dar spune că își păstrează locația sa doar pentru făcut grătare. Fiecare cu ale lui.
     Și, cum vremea este frumoasă, observ în depărtare un oraș, eu cred este Cugirul dar este totuși Orăștie. Mai merg un pic și văd și Simeria cu a sa măgură a Uroiului iar un pic mai încolo se vede Deva, îmi sun un prieten de acolo să îi spun că îl văd, dar nu îmi răspunde.
     Cobor la vale și mă intersectez și cu Dinu Dubleșiu, bun gospodar ce are casă în Ciungu Mare și care oprește mașina special pentru mine și îmi spune că mă cunoaște din postări.
     Iar un pic mai jos am onoarea și privilegiul să îl întâlnesc și să îl cunosc pe legendarul călător Alexandru Mircea Corneliu Vișan, care îmi spune că a mers pe Via Transilvanica încă de pe vremea când traseul exista doar sub formă de idee. Stăm și povestim rapid câteva minute, dar fiecare ne grăbim și plecăm în direcții opuse. Sper să vă revăd curând domn Corneliu, sunt sigur că am multe de învățat de la dumneavoastră în special pe partea de călătorii!
     Trec prin Romoșel, urc apoi în vârful dealului și văd undeva în zare Parângul și recunosc și releul de la Rânca iar drept înainte nu departe e valea Mureșului, după aceea munții Poiana Ruscă, Metaliferii, munții Trăscăului, și mulți alții până undeva departe în inima Apusenilor.
     Și deodată, miraculos, jos la picioarele mele, apare ca o revelație Cugirul, orașul care pune pe moment capăt călătoriei mele.
     Mi-aș fi dorit să mă întâlnesc cu primarul acestei urbe, dar îmi dau seama că e destul de greu, dar în schimb am ocazia să îl cunosc pe venerabilul alergător, domnul Voicu Vasilcan, care după ce mă invită acasă la dânsul pentru o mică hidratare mă conduce cu mașina sa la gara din Șibot.
     Și astfel, mă opresc deocamdată aici după 26 de zile și aproape 500 de kilometri parcurși de la Drobeta Turnu-Severin până la Cugir la care se adaugă și cele 34 de zile cu cei 750 kilometri de anul trecut de la Putna la Micăsasa, dar promit că o mă reîntorc curând.
     Au mai rămas doar 150 de kilometri până la final și sigur mă așteaptă alți oameni, alte locuri și multe amintiri frumoase!
     La revedere, Via Transilvanica!

–03 septembrie 2022–