Sub cerul limpede al Alpilor, ziua se deschide ca o carte veche, cu pagini ce așteaptă să fie umplute cu sensuri noi și priveliști ce îți taie respirația. Am în față un drum legendar, o cale ferată elvețiană ce urcă spre cer, străbătând munți, văi, vise, speranțe… Trenul elvețian, precis ca un ceasornic și elegant ca o simfonie, pleacă din Interlaken și mă poartă prin Grindelwald și Eigergletscher, oprind în gări ce par desprinse ca dintr-un basm alpin.
     Fiecare oprire este ca o invitație la contemplare. Peisajele se desfășoară ca niște tablouri în mișcare: păduri de brad, cascade ce se prăvălesc în abisuri de cristal, și mai sus, stânci impunătoare ce veghează tăcut asupra călătorilor. Trenul urcă, iar eu simt cum inima îmi bate tot mai tare, nu de efort, ci de emoție.
     Ajung la Jungfraujoch, la 3454, și pășesc în cea mai înaltă gară din Europa, la 3571 metri. Aici, timpul pare suspendat. Vântul are o voce proprie, iar zăpada strălucește ca o mantie regală. În fața mea, Jungfrau, unul dintre patrumiarii legendari ai Alpilor, se înalță la 4158 metri, cu o demnitate ce mă face să mă simt mic și totodată parte din ceva măreț.
     Privesc în jur și simt o liniște profundă, ca și cum muntele îmi șoptește că am ajuns acolo unde doar puțini ajung cu adevărat, nu doar fizic, ci și sufletește. Este o întâlnire cu sublimul, cu natura în forma ei cea mai pură și cu mine însumi, într-o versiune mai curajoasă, mai vie.
     La întoarcere, o mică încurcătură mă face să schimb trenul cu o telecabină. Și ce bine că se întâmplă, așa! În acea cabină suspendată între cer și pământ, sunt înconjurat de un grup de turiști asiatici. Nu ne cunoaștem, dar muntele ne unește. Începem să cântăm împreună cântece de munte, fiecare în limba lui, dar cu aceeași vibrație. Este ca un cor universal al bucuriei, un moment de comuniune ce nu se poate descrie, ci doar trăi.
     În acel moment dintre cer şi pământ, între note și priveliști, simt cum granițele dintre oameni dispar, iar călătoria capătă un sens mai profund. Este ca și cum muntele ar fi dirijorul nostru tăcut, iar fiecare voce, o notă într-o simfonie a umanității.
     Această experiență nu este doar o călătorie. Este o revelație. Este despre frumusețea drumului, despre ingeniozitatea umană care construiește o cale ferată ce sfidează gravitația și despre emoția pură de a fi acolo, pe acoperișul Europei, cu sufletul larg deschis!

–28 iulie 2024–